De Alexandru Vasile Sava
După ce anul trecut coaliția de guvernare a mutat toate contribuțiile sociale în cârca angajatului, ieri Ministerul Muncii, sub Olguța Vasilescu, și-a asumat pe deplin rolul de departament național de resurse umane în slujba capitalului, în vreme ce în Camera Deputaților PSD-ALDE, la braț cu partidele opoziției, i-au atacat frontal cei mai precari dintre noi, făcând praf legea venitului minim garantat. Ni s-a demonstrat din nou că în România competiția dintre partide e strict de suprafață și nicidecum una ideologică, pentru că toate au pe fond aceeași ideologie neoliberală și agendă anti-socială agresivă.
Despre ce este vorba mai exact? Pe de-o parte, legea venitului minim garantat – VMG (Legea 416/2001) – a fost modificată astfel încât de îndată ce beneficiarul refuză un loc de muncă, orice loc de muncă, i se întrerupe și ajutorul social pe cel puțin 6 luni! Modificarea a fost votată în cvasi-unanimitate, cu doar 4 voturi împotrivă și 2 abțineri, printre care nu s-a numărat absolut niciunul dintre deputații PSD (nici măcar din partea celor câțiva percepuți ca progresiști). Pe de altă parte, Ministerul Muncii a anunțat o „schimbare de direcție” și anume că nu vor mai „susține nemunca”. Cum? Oferind subvenții de 2.250 de RON (500 euro) pe lună oricărui patron pentru fiecare nou angajat provenit din rândurile șomerilor, beneficiarilor de ajutor social, tinerilor proaspăt absolvenți, persoanelor cu dizabilități sau persoanelor în prag de pensionare, pe o perioadă de până la 5 ani.
Înainte de a desluși care sunt consecințele „războiului cu lenea” transpartinic, s-ar cuveni totuși să ne lămurim care era problema. Pe mulți dintre noi, preocupați de mizilicuri cum ar fi supraviețuirea de pe o lună pe alta, s-ar putea să ne surprindă că aparent aveam o problemă atât de gravă cu șomajul și cu asistența socială încât să justifice subvenții care ar putea ajunge la sute de milioane de euro pe an către angajatori, și să trezească un consens absolut între toți parlamentarii de la așa-numita „centru-stânga” PSD-istă și până la „altfel-de-politica” USR-ului. Nu suntem singuri – măsurile vor fi cel mai probabil surprinzătoare și pentru cel mai îndârjit economist capitalist.
România are în momentul de față o rată a șomajului de 3,58% din populația activă (aproximativ 313.000 de șomeri). Această rată nu este mică doar raportându-ne la România – ea concurează cu rata șomajului din perioada de maxim avânt economic a Statelor Unite (când aceasta fluctua între 3-5%). Într-adevăr, acest lucru nu se datorează atât stării strălucite a economiei românești, cât absorbției mai multor milioane de muncitori români pe piața europeană. Chiar și așa, șomajul este la cel mai mic nivel de la revoluție încoace, un nivel atât de redus încât riscă să afecteze inflația deja în creștere (și în consecință puterea de cumpărare a salariaților), după cum constatau și economiștii BNR acum 4 ani[i]. Aceasta se întâmplă din cauza apropierii de așa-numitul prag NAIRU (nivelul ratei șomajului care nu generează presiuni inflaționiste), prag sub care, într-o economie de piață, scăderea șomajului produce creșterea accelerată a inflației (doar una dintre nenumăratele contradicții care fac bunăstarea generală imposibilă într-o economie capitalistă). Cazul României este cu atât mai prost cu cât salariile mizerabile și condițiile proaste de muncă nu pot atrage înapoi nici masa de emigranți români din vest, nici imigranți din alte țări, care să rezolve această tensiune dintre rata șomajului și rata inflației.
Trecând la „asistații” care aduc până și parlamentarii români la lucru[ii], marea problemă a politicianului român pare a fi că masele de „asistați” au început să-i evadeze din imaginație în realitate. Altminteri, nu ne putem da seama de unde au venit cei aproape 7 milioane de asistați la care fac trimitere deputații ALDE care au inițiat legea, exceptând cazul în care punem în aceeași oală beneficiarii VMG cu pensionarii, cu părinții care primesc indemnizații pentru creșterea copilului, cu alocațiile pentru copii, elevii și studenții bursieri etc. Însă dacă orice beneficiu de la bugetul de stat te transformă în „asistat social”, atunci trebuie să admitem în acest grup și pe reprezentanții prin excelență ai „nemuncii”: patronii împreună cu politicienii și înalții birocrați.
Cum stăm însă în realitate? Beneficiarii VMG, ținta preferată a dreptei românești încă dinainte de epoca Băsescu, sunt aproximativ 216.000 (cca. 1% din populație), număr în scădere de la an la an. Dintre aceștia, conform datelor guvernului, doar în jur de 2500 au refuzat anul trecut un loc de muncă sau un curs de calificare – nici 1% din 1% din populație. De altfel pentru orice persoană conectată la realitate, ideea că o gospodărie care trăiește din cei 527 de lei alocați unei familii de 5 persoane refuză să muncească pentru că le este mai comod să huzurească pe banii statului, trebuie să sune a demență. Problema „asistaților care nu vor să muncească” nu doar că nu există – este nevoie de efortul colectiv al tuturor partidelor parlamentare, patronatelor și presei mainstream pentru a crea și menține iluzia că această problemă ar fi existat vreodată și că e cumva o prioritate pentru România.
De altfel, preconcepția că beneficiarii VMG nu muncesc este oricum cât se poate de falsă. Fără a mai lua în considerare faptul că cei mai mulți dintre ei ajung să practice o formă sau alta de muncă zilieră, „la negru” (ca să nu mai vorbim de munca domestică), din punct de vedere legal persoanele care primesc VMG sunt deja obligate să lucreze până la 72 de ore în folosul comunității – altfel spus, aproape jumătate dintr-o normă lunară, în condițiile în care o persoană singură care primește VMG poate beneficia doar de 141,5 lei. Acum cei mai săraci dintre români nu doar că vor fi forțați să lucreze ca pălmași la cheremul primarilor și al altor baroni locali, dar mai sunt și constrânși să accepte plasarea la primul patron care cere mână de lucru ieftină, indiferent dacă-și pot sau nu permite să-și facă actele de angajare (o problemă reală pentru cineva care are de făcut uneori zeci de kilometri până la primul cabinet care-i poate elibera o adeverință de muncă), dacă au în grija cui își lăsa copiii sau dacă au de făcut navete de jumătate de județ, dând o mare parte a salariului doar pe drum[iii].
Noua lege plusează apoi, forțând primarii cu amenințarea amenzilor, să întocmească un plan de activitate pe baza cererilor afaceriștilor locali, plan conform căruia să fie repartizați beneficiarii VGM – ca nu cumva să-i vină vreunui primar idei trăsnite legate de drepturile și demnitatea votanților săi. Astfel, cei mai vulnerabili dintre noi sunt puși să aleagă între foame și muncă silnică după bunul plac al primarilor și clienților acestora din afaceri. Nu se ține cont că un om poate avea motive cât se poate de obiective care să-l împiedice să primul loc de muncă ieșit în cale, de la absența transportului public către acel loc de muncă la îngrijirea propriilor copii ori părinți.
În acest punct converg și noile măsuri ale Ministerului Muncii, care nu se mulțumește să ofere patronilor forță de muncă ieftină și fără putere de negociere, ci se oferă să plătească și salariile în locul acestora, plus un bonus pentru bunăvoința angajatorului. Din cauză că cei 2.250 de lei oferiți de minister nu merg spre salarii, ci direct în buzunarul patronului, acesta este astfel liber să-și plătească angajatul minimul legal și să-și bage diferența în buzunar, nepărând să existe niciun mecanism formal care să-l împiedice s-o facă. Mai mult, dacă am avut în trecut persoane decedate care au votat în alegeri, ne putem imagina de pe-acum angajații fictivi în numele cărora patronii vor încasa câte 500 de euro pe lună de la stat.
Această măsură reîntărește, așadar, relația furnizor-client dintre înalții funcționari și afaceriștii pe care aceștia îi servesc, pe scurt, dintre stat și capital, relație care reprezintă de altfel esența politicii românești. În loc să creeze el însuși locuri de muncă decent plătite prin investiții vitale în infrastructură, locuințe sociale, educație, sănătate și alte servicii publice, statul român alege să subvenționeze sectorul privat, indiferent de nevoile reale ale societății.
Nu încape îndoială că toate categoriile de persoane vizate de aceste măsuri au nevoie reală de ajutor, la fel cum nu încape îndoială că miza acestor măsuri nu este de a ajuta vreuna dintre aceste categorii. Rolul instituțiilor sociale ale statului este de a crea o plasă de siguranță care să-i garanteze lucrătorului de rând – mai ales a lucrătorului neafiliat sindical – un spațiu de manevră în negocierea cu capitalul și totodată de a apăra cetățenii de riscul mizeriei materiale depline. Or, scopul luptei cu „nemunca” este de a distruge orice putere de negociere a muncitorilor precari, și în același timp de a transfera fonduri publice către afacerile și prietenii de partid, fie că salariații vor fi exploatați în cele din urmă cu un scop, sau puși să muncească în gol pentru subvenția patronului. De exemplu, în Teleorman, marea obsesie națională și județul cu cel mai mare nivel al șomajului (9,11% în aprilie), liberalii și USR-iștii i-au dat mână liberă lui Dragnea și găinarilor cu care lucrează să sifoneze milioane de euro din bugetul de stat folosind miile de șomeri, beneficiari de VMG și muncitori precari din județ.
Motivul e destul de transparent: toate partidele românești, indiferent de coloratură, operează pe același tip de relație clientelară între politician și patron (atunci când nu sunt unul și același). Banii urmează să intre la fel de ușor în buzunarele acoliților baronilor de provincie, ca și în cele ale patronilor care chiar au nevoie de noi angajați și care chiar le-ar plăti integral acestora suma oferită de stat, în timp ce șantajul cu foamea și precaritatea îi lovește dur și pe angajații primilor, cât și a celor din urmă. Însă, la fel cum clientela corupților și a justițiarilor este unită de aceeași agendă anti-socială, și clasa lucrătoare pe care aceștia o exploatează trebuie să-și vadă terenul comun și să se unească împotriva tuturor celor care se visează vătafi pe spinarea sa.
Aceste măsuri profund neoliberale dovedesc din nou că, pe o scenă politică în care și singurul partid așa-zis de stânga e de fapt de dreapta, o alternativă socialistă și democratică, care să reprezinte interesele clasei lucrătoare și ale celorlalte categorii defavorizate din societate, e mai necesară ca niciodată – o alternativă care să ofere nu muncă silnică pentru oamenii de rând și bani de la stat pentru patroni, ci drepturi sociale, slujbe sigure, salarii decente și servicii publice bine finanțate.
[i] http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=18874&directLink=1
[ii] La votul pentru modificările Codului de Procedură Penală, pe care s-a insistat, pe bună dreptate, atât de mult, nu s-au sinchisit să ajungă nici de departe atâți deputați, nici măcar din partea coaliției la putere.
[iii] Pe lângă un număr de alte măsuri care dau în cei mai vulnerabili dintre românii săraci – de exemplu abrogarea articolului care recunoștea dreptul la VMG a unei persoane „despărțite în fapt”, și care astfel oferea posibilitatea unei victime a violenței domestice, de exemplu, să beneficieze de VMG înainte de finalizarea divorțului (de văzut observațiile excelente ale lui Sebastian Toc, aici: https://www.facebook.com/sebastian.toc/posts/1915565445171483).
