Acum câteva luni am fost contactați de câțiva tineri care vor să construiască o organizație militantă, asumată de stânga, care să apere interesele elevilor și studenților din România. Salutăm această inițiativă cu interes și solidaritate, astfel că ne-am oferit să publicăm pe site-ul nostru manifestul lor așa cum l-am primit. Cei interesați de un astfel de proiect, pot lua legătura cu autorii manifestului la adresa de email stinerilor@gmail.com.
De Andi Mureșan și Mihnea Teodor Popescu
Introducere
Nu e necesar să facem o analiză detaliată a sistemului de învățământ actual ca să ne dăm seama că există probleme vizibile ce sunt parte din probleme sistemice mai ample, pe care le întăresc. Elevii care își permit să învețe la o școală sunt nemulțumiți de condițiile în care învață, își doresc să învețe lucruri care nu li se predau, în timp ce o cantitate mare de materie fără un rol real în formarea lor le este predată din greu pentru a completa o programă concepută mai mult să fie parcursă decât să fie utilă dezvoltării lor, nu doar celor care le vor exploata mai târziu forța de muncă.
Elevii de la liceele din învățământul profesional și tehnic sunt dezavantajați de atenția acordată preponderent învățământului teoretic. Aceștia sunt, de cele mai multe ori, elevi care nu au putut fi repartizați la liceele pe care le-ar fi ales, în timp ce aceia care poate ar fi fost cu adevărat interesați de materia respectivă sunt la licee teoretice pentru că au simțit că ratează o cale mai bună în viață. Această degradare și dezumanizare a meseriilor esențiale societății are repercusiuni reale asupra societății actuale.
Tinerii care se nasc în familii ce trăiesc în condiții defavorizate ajung să învețe pentru slujbe care, deși sunt esențiale pentru societate, sunt plătite prost. Motivul este că persoanele cu pregătire în aceste domenii sunt de asemenea cele care nu au altă alternativă, sunt vulnerabile și disperate de la începutul pregătirii profesionale. Același lucru se poate afirma despre cei care nu au acces la educație în sine – disperarea și lipsa de alegere îi face vulnerabili și dispuși să păstreze mâna de lucru ieftină și abundentă cu prețul unei vieți identice cu cea a părinților lor – garanția formării unui cerc vicios.
Totuși, sistemul nu reprezintă o greșeală, nu este vreo eroare dată de incompetența celor ce l-au gândit. Sistemul de învățământ este conceput astfel. Acesta nu reprezintă, din nefericire, o unealtă a societății pentru a forma oameni care să își poată căuta fericirea în viață, care să fie liberi de constrângerile condițiilor materiale în care s-au născut, ci dimpotrivă. Sistemul de învățământ este conceput pentru a păstra oamenii vulnerabili, pentru a satisface nevoile angajatorilor, asigurându-se că oamenii sunt dispuși să își vândă corpul ieftin pentru a produce valoare pe bani puțini.
În cele ce urmează vom prezenta punctual problemele sistemului mai amplu în care trăim, neoliberalismul. Vorbim despre lipsa de alternativă și putere de schimbare pe care o are cetățeanul (și în special tânărul) în cadrul acestuia și încercăm să oferim soluția logică și necesară pentru a rezolva aceste probleme de reavoință, nu neștiință. Dar, mai întâi, avem nevoie de puțin context, începem astfel cu o introducere pe care am încercat să o rezumăm cât am putut.
Contrar miturilor, perioada interbelică românească este marcată de inegalități și ierarhii menite să plaseze pe cei care dețin capital și locuri de muncă drept singurii meniți să se bucure de roadele societății. Prin manipularea conștiinței publice, aceștia reușesc să transforme sistemul de învățământ într-o instituție selectă, inaccesibilă oamenilor de rând. Astfel, partidele istorice din interbelic parlamentează și filozofează despre libertate, în timp ce folosesc învățământul drept unealtă de control a oamenilor. Contradicțiile devin normalitate, speranța oamenilor fiind strivită încă odată.
După trei ani grei de fascism și război, un regim pretins socialist s-a instaurat – însă contradicțiile interne ale acestuia aveau să îi transforme pe cei din vârful noii ierarhii în cei care preiau locul vechilor exploatatori și profită de pe urma muncii celor mulți, iar structurile acestuia, în noile instrumente de represiune a maselor. Locul vechii burghezii a fost luat de noua burghezie roșie. Tinerii urmau să fie îndocrinați de mici în noul sistem, fără a putea să aleagă vreo alternativă la ipocrizia Partidului, ce s-a dovedit destul de repede a fi o nouă elită, în ciuda vorbelor acestora despre eliberare a celor asupriți.
Deși sistemul presupus socialist creează școli, făcând educația accesibilă oamenilor în mare parte, acesta avea scopul de a îndoctrina viitoarele generații pentru a asculta vorbele contradictorii ale liderilor și ale regimului, fără a fi educați spre a-și căuta fericirea. Această abordare a dus însă la trezirea la realitate a unei generații de oameni ce va urma să deteste sistemul și să caute alternative la acesta.
În anul 1989, inclusiv muncitorii pe care sistemul a jurat să-i ajute, ies acum să arate că nu au nevoie de niciun fel de salvatori, iar sistemele elitiste își dovedesc vulnerabilitățile generate de propriile lor contradicții. Elitele Partidului, văzând ca nu mai pot face față mulțimilor furioase, încearcă să își schimbe strategia.
Într-un exercițiu populist de imagine, se dezic de fosta orânduire și încep să predice alte idei salvatoare mulțimii, ce urmau să fie cunoscute prea bine de români. Foștii membri ai Partidului Comunist încep pregătirile pentru a oferi o nouă “salvare” oamenilor, o salvare numită capitalism.
Fabricile trec de la a fi spații în care statul și partidul profitau de pe urma muncii altora, la a fi spații de care proprietarii privați, cunoscuți sub numele de patroni, să se folosească de ei în același scop. Singurii ce dețineau destui bani pentru a le cumpăra, in țară, erau foștii membri de partid ce obișnuiau să le conducă prin alte căi. Fabricile au rămas nefolosite, urmând să fie cumpărate alte elite financiare. Servicile secrete își schimbă numele, iar statul urmează a fi condus de aceiași oameni, organizați de această dată în mai multe partide, în loc de unul.
Foștii conducători, acum sub denumiri noi și parte a unui nou sistem, vor urma să-și consolideze puterea, asigurându-se că între ei și oameni sunt noi mecanisme care să-i apere. Continuă să se vândă iluzia capitalistă conform căreia oricare cetățean poate ajunge parte din elită dacă depune destul efort. Ideea continuă a fi aceea de libertate a conducătorilor și nu a cetățenilor, minciunile ce predică egalitate în șanse pentru cei care doresc să ajungă în rândul acestora continuă. Televizoarele continuă să ne prezinte ideea că acel statut de elită, fie că vorbim despre a fi membru de partid, politician actual sau patron, va aduce beneficii care vor înlocui durerile prin care treci acum, sărăcia, lipsa de reprezentare la nivel de conducere, falsa impresie de libertate, dedicarea timpului și resurselor tale pentru a putea să te bucuri de „privilegiul” de a avea o casă, mâncare, apă caldă (pentru cei norocoşi) ș.a., adică „privilegiul” de a trăi și de a fi om.
În realitate însă, drumul către fruntea societății, drumul către fericire, nu este accesibil decât celor pe care capii capitaliști (nu pretins socialiști de data aceasta), îi tolerează. Alegerile pentru Partid erau conduse de Partid, iar pentru a deține fabrici sau firme ai nevoie de bani, bani deținuți doar de elitele ce nu te vor în rândul lor. Astfel, ești forțat să muncești cu uneltele altui om pentru a supraviețui, mințindu-te cu speranțe false că într-o zi tu vei fi cel ce va deține acele unelte, iar alții vor munci pentru tine.
Ajungem astfel la rolul crucial pe care l-au reprezentat elevii, studenții și tinerii majori, care sunt în constantă căutare de alternative și care de-a lungul timpului au luptat să se elibereze de diferitele curente opresoare și barbariste. În această căutare a alternativei ce va aduce odată și pentru totdeauna puterea în mâinile tuturor, indiferent de opoziţia celor care nu vor să vadă o lume liberă și echitabilă, organizarea a făcut diferența dintre reușită și compromis, compromis care va duce la crearea de noi ierarhii, diferența dintre o revoluție și o răscoală.
Înainte de revoluție, tinerii erau organizați după ierarhii setate de Partid, scopul așa-zișilor reprezentanți fiind pur simbolic sau funcționând ca o unealtă a sistemului împotriva acestora. Dar ce s-a întâmplat după aceea?
Existând de dinainte de revoluție, “şefii de clasă” au început să se organizeze. Mai întâi la nivel de școală, apoi la nivel de județ, regiune și mai apoi la nivel naţional. Mișcarea de reprezentare a elevilor creștea în număr de membrii, nivel de organizare și dedicare pentru o alternativă la un sistem în care ei nu reprezentau principalul beneficiar în educația acestora, astfel glasul lor a ajuns tot mai puternic. În final, acesta ajunge la urechile conducătorilor, care, temându-se de ideea de a da întâietate unui alt interes decât cel propriu, folosesc cea mai populară strategie pentru a stinge pathosul revoluționar al celor dornici de schimbare, compromisul.
Acum, în zilele noastre, vedem în fața propriilor noștri ochi cum elevii sunt, din ce în ce mai mult victimele intereselor politice, sau altfel spus, victimele capitalului. De la încercările constante de a profita de pe urma transportului gratuit al elevilor (un ajutor crucial pentru navetiștii din zonele defavorizate), la refuzurile constante de a oferi bani pentru educație, la faptul că munca juvenilă a devenit obligatorie pentru supraviețuirea familiilor defavorizate (cărora de generații nu li s-a oferit educație și oportunitate), lucru care nu permite educarea și formarea respectivilor copii, până la curentul ce vrea să arunce toată responsabilitatea reformării învățământului în mâinile mediului privat, asistăm încet-încet la transformarea dreptului la educație în privilegiu.
Acest lucru este cu atât mai evident în cazul studenților, care devin victimele lipsurilor materiale, ale intereselor proprietarilor de locuințe și ale facultăților ce caută în primul rând să câștige bani, nu să ajute în formarea lor. În ciuda imaginii idilice a perioadei interbelice, nu trebuie sa uităm că educaţia era şi atunci un privilegiu doar pentru cei de succes. Dacă nu vrem să ne întoarcem la starea de fapt a acelor ani, trebuie sa oprim cu orice preţ sărăcirea sistemului de educaţie, deja lipsit cronic de fonduri.
Cu toate acestea, observăm că, dacă vom încerca să apelăm la cei mandatați de sistem sau de ei înșiși ca tineri ce reprezintă tinerii, aceștia, în loc să se mobilizeze contra sistemului ce sugrumă constant dreptul fiecărui elev și student la educație de calitate, ajung în cele mai multe cazuri chiar să îl apere de elevii ce doresc să se sindicalizeze și să lupte pentru o schimbare, pentru o alternativă.
Prin promovarea ideii de prietenie cu decidenții înaintea datoriei de reprezentant, prin constantele promisiuni de reformă treptată care să împace interesele elevilor cu cele ale elitelor și prin întreaga cultură ce s-a creat între acești oameni de-a lungul timpului, cultură care blochează cooperarea, caută să încerce să lupte cu sistemul din interiorul acestuia, iar în cazul unui eșec, se mulțumesc cu vagi compromisuri făcute pe lângă dorințele elevilor, după care declară, mândri de pe poziția înaltă în care cred că se află, “victorie”.
În cele ce urmează vom evidenția de ce un adevărat reprezentant al elevilor nu poate să susțină sistemul și orânduirea actuală a societății (facem referire la capitalism) și nici să încerce să rezolve problemele ce există din aspectele sale fundamentale prin a încerca doar să trateze simptomele superficiale care uneori mai sar în ochii acestora.
Ce este capitalismul?
Propaganda de calitate, cea care chiar reușește să îndoctrineze oameni, transformându-i în oi ascultătoare care nu fac probleme celor ce sunt la putere, nu a fost niciodată cea forțată, cea pe care ești obligat să o consumi. În momentul în care ești supus la propagandă subtilă, pe care nici nu realizezi că o consumi, aceasta te reprogramează încet mental, făcându-te să vezi problemele drept normalitate, puțina democrație existentă ca o victorie deplină pentru oameni, și alternativa ca pe un principiu imposibil, inexistent, utopic.
Astfel se face că nu este nevoie de forță pentru a subjuga o națiune. Dacă fiecare sursă de informare a lumii în care crești, de la educația din școală, până la televiziune și orice altă formă de media, este deținută de un grup de persoane cu interese asemănătoare, omul va ajunge să îi vadă pe cei pe care îi servește nu drept maeștri, ci drept oameni care pur și simplu au urcat pe o scară a dedicării și a muncii grele pentru a ajunge acolo. Consecința logică – singura cale prin care reușești să ajungi fericit ca aceștia e dedicarea totală, participarea nechestionată în sistemul controlat în totalitate de aceștia.
Atunci când ne referim la opresori, nu mai vorbim azi de un partid oligarhic care aplică un sistem înstrăinat de restul oamenilor, care ajunge să fie contradictoriu principiilor de la care își revendică bazele ideologice, această onoare revine în schimb unui alt grup de oameni, patronii și politicienii aserviți acestora.
Acest lucru se poate verifica ușor. Problemele lumii de azi, lipsa puterii de decizie pe care o are un om la locul de muncă, distribuirea extrem de inegală a valorii în lume, războaiele interminabile din țările nedezvoltate, încălzirea globală care amenință însăși existența noastră pe lume sunt văzute ca niște lucruri inevitabile, normale, parte din realitatea pe care o trăim. Democrația în numele căreia s-a murit și pentru care mulți dintre noi ar fi în stare să lupte și acum are loc doar odată la câțiva ani. Politicienii, preocupați să apere profitul celor care câștigă inimaginabil de mult pentru sfânta meserie de a-i pune pe alții la muncă, nu ascultă de nevoile oamenilor decât înainte de alegeri, momentul în care au de păstrat o falsă impresie de concurență acerbă pentru a oferi oamenilor nuanță și falsa idee de putere de decizie. În acele momente vom putea observa oameni venind cu discursuri care ridică la rang de salvator un partid sau altul, când în realitate toți au același scop, asigurarea unui mediu stabil și propice marilor deținători de corporaţii, fabrici, uzine și pământ, să continue cruciada lor eternă pentru profit.
Oriunde în lume putem observa o lipsă constantă de colaborare a așa-zisei clase politice cu oamenii de rând. Acest lucru nu este datorat nici unui partid anume, nici calității oamenilor unei țări, ci a unui sistem care este întreținut de aceștia la nivel politic, și de patroni și deținători de capital la nivel economic. De aceea observăm predominant politicieni bogați oferind bani firmelor mari, chiar și pe timp de pandemie și criză, când restul oamenilor trebuie să se descurce pe cont propriu. De aceea observăm constant finanțarea disproporționată a poliției și armatei, forțe folosite să apere starea de fapt și să aplice legile votate de aceștia pe plan intern, respectiv să deschidă noi orizonturi elitelor în țări străine, deținătoare de petrol sau alte resurse ce pot fi cumpărate ieftin, rafinate pe bani puțini și vândute pe mulți.
Peste toate acestea, orice propunere a unei alternative de la două sisteme de oligarhie este văzută de oricare dintre acestea ca o simplă variantă a celeilalte. Astfel, cei care nu sunt de acord cu sistemul sunt văzuți de oamenii în care acesta s-a normalizat subtil drept argați ai fostului sistem sau al celui străin, în cazul nostru situația de dinainte de revoluția ce ne-a fost furată.
Sistemul de care vorbim se numește simplu CAPITALISM.
Pentru a observa adevărata față a capitalismului, avem nevoie să ne uităm cum este pus în practică în totalitate, nu doar parțial, trebuie astfel să privim în fabrici, pe câmpuri, în birou sau în orice alt loc de muncă.
Avem puterea de a alege ce consumăm, nimeni nu ne poate forța să cumpărăm un lucru sau altul, clientul are mereu dreptate, dar pe lângă clienți, fiecare dintre noi este sau va fi angajat, iar angajații sunt reduși la tăcere – nu au puterea de a decide orele de muncă, cât și cum e produs, cum ar putea să-și facă treaba mai ușoară, etc. Peste toate acestea prevalează realitatea că aceiași oameni care impun reguli stricte la locul de muncă (pe care ajungem să le considerăm normale), apucă să câștige jumătate sau mai mult din ce am reușit să lucrăm.
Costurile de producție sunt scoase ușor prin prețul unui produs, pe lângă acest cost, în preț intră salariul celui care a muncit, și profitul celui care a investit în uneltele cu care omul nostru a reușit să creeze produsul. Aceste unelte, investite cu bani aproape niciodată munciți, sunt acaparate de patron, pentru a putea condiționa lucrul, dreptul la muncă, de efortul de a munci pentru acesta.
Analog sistemului de dinainte de tranziția spre capitalism, oamenii nu au alternativa de a munci pentru ei, ci doar falsa impresie că deja o fac. Acest lucru se întâmplă și la nivel politic, având astfel de ales cine ne conduce, fiind incapabili de a ne conduce singuri. Libertățile sociale sunt de asemenea insuficiente, creându-se mereu diviziuni între oameni, false impresii de diferențe între naționalități, rase, etnii și orientări sexuale diferite.
Nu dorim să negăm faptul că existența acestora menționate mai sus este preferabilă unui sistem care le neagă. Dar nici nu considerăm că aceste victorii de fațadă ale românilor de la sistemul opresiv birocrat presupus socialist și până acum ar trebui să fie motiv de împăcare cu forțele care ne-au negat acestea, ci dimpotrivă, o motivație pentru a lupta mai departe pentru ele.
Ne dorim astfel, când criticăm capitalismul, să inspirăm oamenilor nu o negare a dreptului de a alege ce faci cu viața ta, ci dimpotrivă, să scoatem în evidență faptul că astăzi schimbările de imagine sunt insuficiente, militând pentru mai multe alternative, mai multe libertăți sociale, și control total asupra vieților noastre.
Ce este mișcarea de reprezentare a elevilor?
Elevii sunt primii beneficiari ai educației. Instituțiile de învățământ sunt fundamental pentru educarea și pregătirea oamenilor ce studiază sub acoperișul acestora. Școlile și universitățile din statele moderne ar trebui să reprezinte locuri în care viitorii membrii ai societății și viitoarele generații ce au destinul de a continua progresul umanității către eliberarea de lanțurile condițiilor umane, să se pregătească profesional pentru a putea ajuta lumea, a ne asigura evoluția și a putea să-și caute singuri fericirea în viață.
Cu toate acestea, dacă ne uităm în istoria îndepărtată sau recentă a lumii, putem observa diferite conflicte de interese. Pentru cei ce vor privi superficial condițiile în care noi, tineri de astăzi studiem, vor afirma că existe conflict între elevi și profesori, profesori și părinți, sau chiar că nu există conflict deloc. În realitate observăm faptul că toți cei menționați mai sus sunt într-o relație constantă de conflict cu elitele oportuniste produse de sistemele de conducere de-a lungul istoriei. În realitate școlile au un singur scop în societățile elitiste, de a sculpta tinerii spre a accepta și extinde sistemele despre care am vorbit în primele două părți ale articolului.
Astfel, sistemele opresoare caută să se țină în viață prin controlul total asupra conștiinței oamenilor prin dominarea sistemului de învățământ, consumând cât mai puține resurse în acest proces. Cuantificarea șanselor și valorilor umane după niște rezultate care sunt direct proporționale cu condițiile materiale sunt o cale ușoară de a ne asigura că oamenii crescuți în familii de muncitori în fabrică vor ajunge de asemenea dependenți de bunăvoința șefilor. Cine controlează tinerii, controlează viitorul.
În același timp, școlile sunt lăsate la urma listei priorităților conducerii. Banii economisiți sunt cheltuiți pe monstruozități de metal folosite pentru a ucide în țări îndepărtate, sau pentru a întări forțele ce asigură supremația sistemului, protejând statul și capitalul, dar niciodată oamenii. Lipsa de finanțare și de bunăvoință pentru a sprijini elevii sunt datorate problemelor și contradicțiilor orânduirii curente, acestea scurgându-se și în sistemul de învățământ de care depind.
Dar natura omului este de a se adapta, a căuta alternative și a lupta pentru condiții mai bune. Astfel, ajungem la prima manifestare a dorinței elevilor de a schimba condițiile în care iau parte la actul educaţional, cea care marchează începutul mișcării de reprezentare a elevilor de după 1989, Consiliul Elevilor. Merită menționat că înainte de acest moment, “reprezentanții claselor școlare” au fost prezenți, dar analog altor sisteme elitiste cu estetică democratică, populară și muncitorească, respectivii supraveghetori, numiți de sus, nu aleși de jos, aveau rolul de a transmite comenzi în jos, nu de a ne reprezenta pe noi.
Apărute începând din anul 1991, primele consilii școlare au luat naștere prin dedicarea, inițiativa și dorința de schimbare a elevilor de pretutindeni. Impresia unei reușite în anul 1989 și avântul reformator de după au dus la dezvoltarea conștiinței elevilor din toată țara. Surprinși de lipsa schimbării fundamentale ce trebuia să aibă loc la nivelul sistemului educațional, elevii au simțit pe bună dreptate nu doar nevoia unei schimbări, ci și faptul că este în puterea lor să o realizeze. Astfel, folosindu-se de sistemul “șefilor de clasă” ce existase până atunci, elevii au considerat necesară organizarea democratică și reprezentativă la nivel de școală, cerând dreptul la organizare de tip sindicalist. Astfel, după un set de concesii cu direcțiunile, s-a reușit organizarea seriilor de adunări generale la nivelul școlilor, discuții despre condițiile elevilor și chiar alegerea câtorva președinți de consilii școlare.
Poate că principala problemă apărută atunci la nivelul acestor consilii școlare timpurii a fost lipsa susținerii la firul ierbii. Datorită unei coordonări supravegheate și influențate de profesori numiți dinspre conducerea școlilor, mișcarea proaspăt apărut a întâlnit dificultăți în a se păstra pentru elevii de toate feluril. Astfel, încet dar singur, consiliile de atunci au început să devină structuri de organizare ale elevilor reprezentanți din fiecare clasă, încurajați să acționeze ca figuri mesianice pentru elevii din clase, în loc să reprezinte pura modalitate a acestora de a participa la luarea deciziilor la nivelul școlii. Elevii reprezentanți începeau să fie aleși pentru a-și aduce propriile idei asupra a ce înseamnă problemele elevilor, în loc să acționeze în spiritul democratic, prin consultarea directă a colegilor de clasă.
Pentru a contracara aceste schimbări ce riscau să valideze activitatea unor consilii ce luptau pentru firmituri de putere de decizie, a fost nevoie atât de asigurarea că interesele direcțiunilor vor fi păstrate afară din acestea, cât și de solidaritate din partea elevilor din alte școli.
Unul dintre acestea a fost realizat în anul 1999, prin înființarea primului consiliu județean al elevilor, la Dâmbovița. Organizarea la nivel de județ a permis elevilor să observe linii comune între situația elevilor din diferite școli și licee. Începe astfel să se dezvolte o opoziție la adresa diferitelor voci care încearcă a despărți elevii la nivel de școală și chiar de profil. Se conturează o nevoie reală de autonomie organizațională în fața direcțiunilor și acum a inspectoratelor ce doreau să monopolizeze discursul, limitând semnificativ productivitatea și vocea elevilor ce aveau nevoie disperată de control democratic asupra condițiilor în care învață zilnic.
Această realizare a fost înfăptuită de-abia peste trei ani (2002), în județul Cluj, ca primul Consiliu Județean al Elevilor coordonat exclusiv de elevi. După încă patru ani de acțiuni și lupte duse de aceste consilii care luau formă pretutindeni prin țară, a fost posibilă înființarea comitetului ce va ajunge să fie cunoscut sub numele de Consiliul Național al Elevilor. Această adunare, a reprezentanților din 18 județe, ținută într-un autobuz aproape de localitatea Căciulata, pe teritoriul județului Vâlcea, este și va fi mereu un monument pentru dedicarea primilor elevi reprezentanți ce au acționat din pură conștiință și dorință de schimbare a sistemului. Atunci a fost pentru prima dată redactat primul Regulament de Organizare și Funcționare al Consiliului Național al Elevilor (ROF CNE) . Viitorul acestei organizații, făcute din dedicarea și lupta elevilor, ce a reușit să se adune fără ajutorul decidenților, a prezentat un potențial unic pentru a ajuta cauza elevilor, cu un viitor prosper înainte.
În schimb, lipsa de experiență, interesele externe și lipsa unei modalități sau dorințe de a păstrare a calității acestui CNE la nivelul membriilor ce încep a fi cunoscuți ca elevi reprezentanți, se vor dovedi slăbiciuni mult prea pronunțate, și oportunități mult prea mari pentru cei ce doreau o domnie liniștită și lipsită de organizare sindicalistă pentru a-și păstra hegemonia peste oameni și peste spiritul luptător și doritor de libertate și egalitate al acestora.
Momentul care a marcat începutul adevăratei degenerări a CNE a fost în schimb acela în care au fost făcute concesii cu Ministerul Educației, reprezentantul direct al vocii guvernului capitalist ce nu dorește și nu a dorit activitate de tip sindicat în rândul elevilor. Astfel, cel mai bun mod de a înăbuși o mișcare în care se cer drepturi a fost asimilarea. Analog capitalismului din țările nordice ce propune o schimbare treptată a acestuia, ideea de recunoaștere ca “unică structură mandatată de Minister” a sunat tentant pentru reprezentanții vremii.
Lipsa încrederii într-o alternativă a elevilor, într-o altă cale decât cea impusă de sistem a dus astfel la o trecere a CNE sub controlul direct al Ministerului, devenind nici mai mult nici mai puțin decât UTC-iștii și Comandanții de Unitate timpurii, democrație pe foaie, oligarhie în realitate, reflectând astfel din nou dinamica de putere a orânduirii momentului. “Candidații la funcțiile din CNE erau aleși de o comisie formată din inspectori școlari, elevii care mergeau la Adunările Generale erau selectați de inspectorii școlari generali și orice decizie a Consiliului, fie el județean, fie el național trebuia să primească avizul Inspectoratului, respectiv al Ministerului.”
Odată cu al doilea ROF CNE, redactat în 2010, la Adunarea Generală Ordinară de la Deva, încearcă să reglementeze independență decizională, desigur sistemul acceptă concesii doar pe hârtie și doar în avantajul lor. “Totuși, acest aspect a rămas doar unul de regulament, tipărit pe o hârtie. Urmau să mai apună câteva generații până la aceea care va lupta cu adevărat pentru independența decizională și faptică față de Minister.”
Ajungem astfel în 2015, anul în care al treilea ROF CNE este votat, adoptat după multe încercări și lupte, CNE este la apogeu din punct de vedere al substructurilor pe care le încorporează. Aderă și este acceptat în OBESSU (reprezentanții elevilor la nivel european în UE). Dacă este sau nu UE capabilă să ajute cu adevărat oamenii sau doar o altă structură ce nu respectă principiile pe care susține că le reprezintă, este o discuție separată și care nu face obiectul expunerii prezente. Este important să înțelegem, pentru moment, că CNE a izbândit să fie o structură independentă decizional de Minister (cel puțin pe foaie), și în același timp contopită total în sistem. Un adevărat orizont de oportunități, platforme și modalități de a ajuta elevii sunt acum la îndemâna CNE, și totuși situația elevilor este cu greu diferită. Micile victorii obținute de CNE în relație cu sistemul, nu pot fi cu adevărat simțite de elevi în școli.
Odată cu primii elevi reprezentanți care au plecat la facultate și mai departe în viață, au plecat și ideile acestora. Membrii CNE s-au înstrăinat încet, dar sigur, de elevii din clase, devenind o instituție ce activează prin bunăvoința și sub influența indirectă a statului capitalist, fără cunoștința elevilor, cu frica decidenților la toate nivelele. Cea mai importantă caracteristică a unei organizații de reprezentare a elevilor sunt oamenii.
În ziua de azi putem observa, dacă vom sta să analizăm relația dintre cercurile CNE și elevii de rând, relația dintre amintirea momentului din microbuzul din Căciulata – organizată de elevi dedicați și dornici de alternativă – și birocrația și luptele interne dintre facțiunile corupte dintre membrii Adunărilor Generale și Birourilor Executive. Astfel, remarcăm clar o degenerare și înstrăinare de scopul inițial.
Concentrați fiind asupra legitimității Consiliului în fața Ministerului, CNE a pierdut legitimitatea în fața elevilor. Astfel, susținerea de la bază s-a atrofiat demult din interiorul grupurilor tot mai selecte bazate pe relații de prietenie și interes personal. Lipsa de interes a elevilor asupra CNE se pierde astfel, singurii elevi care candidează astăzi fiind oameni care încearcă în zadar să schimbe un sistem corupt și lobbyist și cei care caută validare într-un grup de oameni care nu a ajuns nimic mai mult decât un cerc de prieteni, în cel mai bun caz.
Pe când în teritoriu consiliile județene pot fi descrise ca “inactive” într-un cuvânt, la nivel național domnește o luptă dură și constantă pentru funcții. Diferitele facțiuni, bazate în principal pe relații personale, “muncesc” din greu pentru a acapara pe cei indeciși de partea lor. Abuzează de populisme și discursuri mesianice, în timp ce se asigură că denigrează celelalte facțiuni. Salvatorii elevilor, adevărații reprezentanți ai acestora, nu se vor lăsa opriți de cei care urmăresc să subordoneze Adunarea Generală unor interese personale sau de grup. Elevii nu vor putea avea niciodată un salvator în afară de ei înşişi, iar facțiunile nu doresc să își ducă micuța echipă în funcții de conducere cu scopul de a salva pe nimeni.
Această degenerare este asezonată în final cu o lipsă de determinare de a schimba de la bază sistemul care îi mandatează. Astfel, aceștia devin cu succes reprezentanții indirecți ai sistemului în școli, în loc de a fi reprezentanții elevilor în relația cu sistemul.
Potențialul CNE-ului nu a scăzut deloc, doar cultura din comunitatea formată în jurul acestuia nu mai reflectă ideile și problemele elevului în sine. Această cultură funcționează de la ea însăși, ca un cerc vicios interminabil. Dacă acestă cultură ar putea fi întoarsă, printr-o demitere în masă a tuturor celor ce nu reprezintă interesul superior al elevului, poate că mișcarea de reprezentare a elevilor ar primii unelte pentru a ajuta cauza elevilor nespus. Până atunci, asemenea poziției pe care o iau revoluționarii implicați în politica liberală, susținem participarea elevilor în consilii școlare și județene ale elevilor, pentru a folosi orice platformă şi pentru a ajuta prin orice mijloc elevii din clasele acestora, într-o mișcare de tip militant.
O altă variantă a mișcării a luat formă în anul 2013, odată cu acțiunile a elevilor constănțeni, care simțeau nevoia de opoziție față de sistemul arhicorupt al lui Mazăre și conștientizau totodată realitatea că CNE nu mai poate oferi o platformă pentru așa ceva. După demisia din CNE, s-a născut o nouă formă de organizare a elevilor, materializându-se în Asociația Elevilor din Constanța.
Acest nou mod de organizare, independent de sistemul de stat, prezentând de asemenea personalitate juridică, se va dovedi mult mai eficient decât Consiliul, principalii factori fiind cultura comunității din AEC, dispoziția și dorința de a lovi în sistemul actual și faptul că a încercat să se păstreze aproape de elevi. Astfel, tot mai mulți foști membrii ai CNE, își dau demisia din funcții și ajută la înființarea sau conducerea asociațiilor de elevi de pretutindeni unde există prin țară.
Deși dedicarea acestor elevi nu poate fi comparată cu înstrăinarea totală a celor de la CNE, considerăm asociațiile insuficiente pentru a asigura elevilor și generațiilor viitoare de elevi condiții favorabile realizării procesului educațional.
Elevii au nevoie de o societate care să nu dorească să-i modeleze cu cât mai puține resurse, ci să îi educe cu responsabilitate. O societate bazată pe oameni, nu pe capital sau stat. Astfel, nu putem numi elev reprezentant o persoană care susține sistemul de conducere care a creat problemele elevilor, sau care refuză să le rezolve.
Nevoia omenirii de democrație la locul de muncă se poate observa și în nevoia elevilor de democrație în școli. Acest lucru ar trebui reflectat de organizațiile de reprezentare ale elevilor, nu respins de acestea, pentru promisiunile unei tranziții treptate sau cele ale organizațiilor ce își acordă singure un rol mesianic, înecând dorința de alternativă a elevilor, producând tineri neinteresați și neimplicați, în timp ce elevii reprezentanți primesc o oarecare dorință de implicare, fiind mulată în schimb după dorințele elitelor actuale.
Elevii au nevoie să se organizeze, nu să voteze salvatori!
Ce este de făcut?
Capitalismul caută să privatizeze orice serviciu social pentru a permite statului liberal să folosească banii în scopuri utile pentru elitele economice, precum extinderea și protejarea capitalului prin armată și poliție. Monstruozitățile de metal sunt mai importante decât oamenii în ochii multor deținători de capital și ai argaților acestora. Oamenii fără bani sunt trași la răspundere pentru nenorocirile create de capitalism însuși.
Astfel, școala nu va face excepție. Vom vedea mereu încercări de a subfinanța școlile până în punctul în care se propune privatizarea pe motivul “incompetenței sistemului”, incompetență creată de sistem însuși. Pe lângă privatizarea școlilor, privatizarea transportului în comun, scăderea bugetului și burselor, se vor adopta legi care să crească ori supremația statului ori a privatului asupra puținei puteri de decizie pe care o au elevii și profesorii la dispoziție pentru a realiza cu greu procesul educațional.
Controlul statului capitalist și al diverselor grupuri de interese asupra sistemului educațional prin intermediul inspectoratelor e o garanție că doar ideile ce avantajează interesele capitalului vor ieși înainte. Falsa alternativă vine de la vocile ce vor să aducă viitorul copiilor în mâinile unor oameni ce au în minte doar banii părinților, fără a dori să se investească în formarea elevilor, cu alte cuvinte sub controlul direct al capitalului. Astfel, se va diminua nevoia de finanțare a școlilor, școlile private vor ajunge să devină exclusiv locul în care copiii pot primi educație de calitate, cei cu condiții materiale precare ajungând să fie lăsați pe dinafară. Astfel, se produce o veritabilă segregare în funcție de clasă, iar educația de calitate devine un privilegiu, nu un drept uman. Elevii ce provin din familii sărace nu au o modalitate de a ieși din condițiile în care s-au născut, după care tot ei ajung să fie blamați la maturitate pentru starea lor, deși în realitate sunt victime clare ale unui sistem dăunător.
Inspectoratele, reprezentând statul burghez, au control asupra sistemului de finanțare, în timp ce funcțiile de conducere ale școlilor se câștigă prin relații personale, rareori prin meritocrație. Ne întâlnim adesea cu incompetența unor profesori ce sunt aleși pe baza unui scor, și nu aleși de potențialii beneficiari direcți ai activității lor de conducere.
Astfel, nu propunem nici privatizarea sistemului educațional, nici păstrarea stării de fapt. Oferim o alternativă pentru elevi, profesori, și oameni în general: democratizarea sistemului. Un sistem democratic, în care elevii, profesorii și, unde e cazul, părinții votează împreună regulamente interne de funcționare, direcții de finanțare și tot ce ține de procesul educațional în mod direct. Acest model nu exclude totuși orice formă de organizare la nivel central. Beneficiarii educației vor putea vota reprezentanți care să se întrunească la nivel local, regional sau național.
Revendicăm dreptul elevilor de a beneficia de servicii precum transportul în comun la nivel local, intrajudețean și interjudețean, ajutoare sociale distribuite eficient (nu doar o sumă de bani oferită pentru a crea iluzia eficienței unui mandat politic), servicii educaționale pentru părinți și altele esențiale pentru a asigura accesul echitabil la educație pentru toți elevii, indiferent de condiția materială a acestora.
La nivelul facultăților, este nevoie de asumarea ideii de gratuitate a învățămânului superior ca obiectiv pe termen lung și de o rezistență împotriva facultăților ce doresc exclusiv să facă profit pe spatele viitorului tinerilor fără a se interesa de pregătirea reală a studenților, motiv pentru care devin fabrici de diplome care urmază să-și piardă orice valoare cu timpul.
Sistemul nu poate fi reformat din interior, dovada vie fiind CNE-ul de astăzi, ajuns argat al sistemului cu care promitea să lupte. Avem astfel nevoie de o organizație care să lupte concret pentru o alternativă. O organizație a cărei practică să nu se bazeze pe a funcționa după regulile celor care asupresc elevii, ci care să-i organizeze și să-i ajute înspre a se educa singuri și a-și ridica propria conștiință de clasă. Una care să le arate că o lume mai bună e posibilă prin militantism, agitare și instigare pentru condiții mai bune pentru elevi și studenți.
Astfel anunțăm formarea Sindicatului Elevilor și Studenților Militanți și chemăm tinerii la organizare, acțiune colectivă și solidaritate!
