Conflictele care au avut loc în mai multe zone din țară odată cu instaurarea stării de urgență și impunerea măsurilor de distanțare socială nu sunt simple incidente izolate. În contextul în care starea de urgență este încălcată sistematic în mai toate orașele din România (de văzut doar numărul imens de amenzi aplicate cetățenilor în ultima lună, în valoare totală egală cu tot impozitul pe profit încasat de stat în luna februarie), escaladarea confruntărilor dintre poliție și cetățenii din comunitățile marginalizate nu este o întâmplare, ci un simptom al unei probleme sistemice. Desigur, nu toate cazurile de violență au fost asemănătoare: în unele instanțe, poliția a intervenit pentru a întrerupe dispute din interiorul comunității, dar în alte cazuri, precum cel din Hunedoara, sau cel mai puțin mediatizat din Pata Rât (Cluj), răbufnirea comunității a venit pe un fond de nemulțumiri justificat. Să privim doar exemplul Pata Râtului, unde oamenii au fost gazați pentru că au îndrăznit să stea în afară propriilor locuințe, deși menținerea regulilor de distanțare socială este imposibilă într-un loc atât de densificat, unde accesul la apă și alte utilități sanitare se face în 2-3 puncte comunale. Pentru a evidenția și mai mult ipocrizia autorităților care intervin în forță pentru „binele comun”, merită menționat că majoritatea persoanelor care locuiesc pe strada Cantonului lucrează în salubritate, unde nu beneficiază nici măcar de un minim de protecție împotriva coronavirusului, deși sunt expuși constant acestuia în numeroasele deplasări în oraș.
La acest context socio-economic se adaugă și o dimensiune etnică, mai multe dintre aceste comunități având o populație majoritar romă. După cum au atras atenția comentatori din cadrul comunității rome, precum Gelu Duminică și Ciprian Necula, sărăcia endemică a comunităților marginalizate va genera întotdeauna violență, într-o formă sau alta. Cei doi au dreptate când afirmă că violența specifică comunităților marginalizate e produsul istoric al subdezvoltării acestor comunități prin lipsa de investiții publice care să permită accesul acestor oameni la servicii de educație, sănătate sau locuire. Ei uită, însă, că lipsa accesului la aceste servicii nu înseamnă o retragere completă a statului din viața acestora. Pentru comunitățile marginale, lipsa statului social este compensată prin întărirea prezenței statului represiv, care reflectă politica și prioritățile bugetare ale statului capitalist român.
Comunitățile marginalizate se confruntă constant cu rasismul instituționalizat al statului capitalist, a cărui manifestare cea mai violentă ia forma intervențiilor disproporționate ale poliției și hărțuirea sistematică la care sunt supuși din partea forțelor de ordine, pe modelul „teoriei geamurilor sparte”, unde infracțiunilor minore, precum vandalismul sau băutul în public, li se aplică un răspuns disproporționat pentru a preveni apariția crimelor mai grave. O poziționare precum cea a lui Duminică și Necula care salută intervenția poliției ca pe un fapt „normal” legitimează un spectru întreg de abuzuri perpetuat în numele unei legalități eminamente rasistă.
În contextul în care răspunsul statului român la amenințarea pandemiei a fost militarizarea societății (răspuns care, printre altele, nu a făcut decât să erodeze și mai puternic solidaritatea socială și să intensifice sentimentele de paranoia în fața amenințării virusului, extinse asupra propriilor vecini), era de așteptat ca zonele marginalizate să devină adevărate zone de război. De asemenea, rasismul e una dintre metodele clasice de diversiune, iar un stat incapabil să gestioneze cum trebuie pandemia și impactul socio-economic dur al acesteia nu va ezita să găsească un țap ispășitor către care să se redirecționeze mânia populară, fie că e vorba de cei reveniți din străinătate, ori de comunitățile rome. Această diversiune e justificată, iată nu doar de comentatorii rasiști, mai vocali ca niciodată, ci și de către comentatorii mai liberali, care nu înțeleg natura de clasă a statului și implicit a instituției Poliției. Criza actuală scoate în evidență contradicțiile societății capitaliste și inegalitățile extreme care stau la baza ei. Acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de solidarizare cu cei mai dezavantajați, nu de demonizarea și reducerea lor la tăcere, care nu servește decât celor care ne conduc.
