Între 16 și 22 iulie a avut loc Școala de Vară a Committee for a Workers’ International (CWI) în Leuven (Belgia). CWI este o organizație socialistă, internaționalistă și anti-capitalistă cu secțiuni în 46 de țări și la care Mâna de Lucru se află în proces de afiliere. În Belgia au participat peste 340 de reprezentanți din 34 de țări, printre care și doi membri ai grupului nostru. Evenimentul a constat într-o săptămână de expuneri, discuții și dezbateri deschise pentru a clarifica cum se prezintă situația actuală la nivel global și național, care sunt problemele majore cu care stânga se confruntă și cum putem fructifica potențialul de schimbare al acestei perioade. Prima parte a acestui raport prezintă perspectivele CWI asupra situației globale și a crizei sistemice în care ne aflăm.
de Alexandru Vasile Sava
Traversăm o perioadă dificilă a istoriei: în timp ce la periferiile UE criza se adâncește, SUA este în mijlocul uneia dintre cele mai atipice alegeri prezidențiale din ultimele decenii, confruntând doi dintre cei mai nepopulari candidați din istoria americană recentă, China basculează între stagnare și criză, trăgând după sine atât stabilizarea anemică a statelor occidentale, cât și creșterea economică a multor state din Sudul global, iar Orientul Mijlociu este în continuare prins în focul încrucișat al diferitelor interese imperiale și ale elitelor politice locale. Totodată, valul contestatar pe care criza financiară din 2007-08 l-a declanșat nu pare să dea înapoi. În ciuda lipsei de organizare, a discontinuităților și perioadelor de inerție ale mișcărilor protestatare, faptul că nu se întrevede prea curând liniște în străzi pentru capital și reprezentanții săi în structurile statale demonstrează că această criză nu a fost depășită, iar potențialul său nu a fost epuizat. De unde și importanța unui eveniment ca cel din Leuven, căci colaborarea internațională, dezvoltarea și schimbul de tactici și strategii de acțiune și stabilirea unor linii de comunicare care să ne slăbească dependența de fărâmele de informații care ni se pun la dispoziție – toate vor fi esențiale pe viitor, contribuind la pregătirea politică a mișcărilor de stânga. Între resuscitarea extremei drepte în Europa și America de Nord, criza ecologică, economică și politică a capitalismului globalizat, persistența liberalilor și a social-democraților de a-și păstra capetele în nisip și lipsa unei infrastructuri organizaționale de masă pe măsura epocii pe care o traversăm, stânga nu se află într-o poziție de invidiat. Dar stânga nu a fost niciodată într-o poziție de invidiat, iar aceasta nu a împiedicat masele să iasă în stradă, să lupte, și să încerce să schimbe lumea.
La ora actuală, capitalismul global se confruntă concomitent cu o criză economică, caracterizată de stagnarea producției și creșterea sărăciei și a inegalității la nivel global, și cu una ecologică. În mai 2016 număram 13 luni consecutive de temperaturi record; între timp, am ajuns în august la 16 luni consecutive de recorduri de temperatură medie globală. Încercările guvernelor capitaliste de a încetini acest proces au fost extrem de anemice. Acordul de la Paris de anul trecut, de exemplu, își propunea să mențină încălzirea globală sub 2°C deasupra nivelului pre-industrial, cu 1,5°C ca limită a creșterii – însă climatologii avertizează că limita de temperatură va fi probabil atinsă înainte ca Acordul să fie ratificat de către guverne, măsurile propuse fiind prea puțin pentru a evita până și maximul de 2°C. Asta afectează siguranța alimentară și, de multe ori, integritatea geografică a numeroase comunități din țările subdezvoltate, fapt care, împreună cu stagnarea producției economice globale și încercările puterilor imperialiste de a-și menține dominația asupra unei ordini economice în decădere, a dus la adâncirea sărăciei și inegalităților, precum și la înmulțirea tensiunilor și confruntărilor militare.
Efectele politice ale crizei nu întârzie să se vadă. La granița estică a Uniunii Europene mocnește în continuare conflictul din Ucraina, în Marea Chinei de Sud, diferitele forțe imperialiste încearcă să-și proiecteze puterea militară, iar în Orientul Mijlociu se escaladează conflictele între diferitele facțiuni sprijinite de puteri globale sau regionale – în Siria și Irak, bineînțeles, dar și în Libia, Afganistan și Yemen, sau în încercarea eșuată a unei lovituri de stat în Turcia. Toate acestea au dus la o escaladare a cheltuielilor militare la nivel global în 2016, ajungându-se la peste 1,6 trilioane de dolari (din care 60% cumulează doar bugetele militare ale Statelor Unite, Chinei, Arabiei Saudite și Rusiei, în această ordine). Conflictul ucrainean, de exemplu, a dus la creșterea cheltuielilor militare din Europa Centrală cu 13%.
Creșterea investițiilor de stat în arme nu a fost însă însoțită și de o creștere a investițiilor de capital în producție, astfel încât din ianuarie 2015 nu au mai avut loc creșteri în volumul de comerț global. Aceasta în ciuda încercărilor de a stimula creditarea și investițiile prin dobânzi negative, în iunie 2016 titlurile de stat cu dobândă negativă ajungând la 12 trilioane de dolari. În aceeași perioadă datoriile la nivel global au crescut la 280% din PIB-ul mondial, dar investițiile din partea capitalului întârzie să apară, în mare parte din cauza nesiguranței capitaliștilor asupra profitului pe care îl pot obține (de altfel rata profitului este în scădere, și se apropie de minimul postbelic din anii ‘70).
Interdependența globală a economiilor naționale agravează și mai mult această situație. Dacă după criza financiară din 2007-08, economia mondială a putut să se stabilizeze pentru o perioadă datorită creșterii economiei chineze și a statelor din Lumea a Treia, în momentul de față această creștere a fost frânată. PIB-ul Chinei a crescut cu aproape 8%, dar în același timp nivelul datoriilor raportate la PIB au crescut de la 154% la 249% între 2008 și 2015. Stagnarea economică a Chinei a dus la planuri de concediere a milioane de muncitori chinezi, din moment ce nu există un alt motor de creștere altundeva. Toate acestea au ecouri la nivelul celorlalte economii emergente care depindeau de exportul de materii prime către China. Brazilia și Nigeria, de exemplu, care erau date drept modele de creștere economică acum câțiva ani, traversează crize economice și politice serioase. Brazilia trece din 2013 încoace prin valuri consecutive de proteste și printr-o slăbire a principalului partid reformist (Partidul Laburist, care guvernează din 2002), totul culminând recent cu o lovitură de stat parlamentară a unei coaliții de dreapta care a dus la răsturnarea guvernului Dilmei Rousseff. Nigeria, între timp, se confruntă cu o insurgență militară din partea grupării salafiste Boko Haram, precum și cu o criză economică din cauza scăderii prețului petrolului.
Nici statele dezvoltate occidentale nu sunt scutite, de altfel. Se poate observa o tendință generală de mobilizare către stânga, chiar dacă sub forma unui socialism reformist, de la campania americană a lui Bernie Sanders, care a adunat 43% din voturile pentru candidatura Democrată, la alegerea lui Jeremy Corbyn în 2015, și realegerea sa anul acesta, cu un număr și mai mare de voturi, și până la mișcările masive de protest muncitoresc, cum a fost greva generală a muncitorilor belgieni, valul de proteste și greve din Franța, mobilizarea britanică contra legilor anti-sindicale ale conservatorilor, sau a activiștilor americani împotriva brutalității polițienești față de persoanele de culoare.
Concomitent, extrema dreaptă a trecut printr-o revitalizare pe fondul înrăutățirii situației economice și a crizei refugiaților. În Franța, sondajele plasează Frontul Național pe locul doi în preferințele de vot la alegerile parlamentare, în Slovacia partidul neo-nazist Slovacia Noastră a luat 8% din voturi la alegerile parlamentare, ultra-conservatorii domină de ani buni în Polonia și Ungaria, iar în Germania, așa-numita Alternativă pentru Germania a reușit anul acesta să obțină locuri în parlamentele regionale a 10 dintre cele 18 state din Federația Germană.
Pe de altă parte, rezistența nu întârzie să apară, fie că vine sub forma grupurilor pentru sprijinirea migranților sau a grupărilor anti-fasciste, care luptă pentru a opri legitimarea și propagarea mesajului extremei drepte, fie că vine sub forma campaniilor pentru drepturi civile, precum cea pentru referendumul pentru egalitatea căsătoriilor LGBTQ din Irlanda de anul trecut (unde zonele muncitorești și sărace au votat în cea mai mare proporție „Da”, Partidul Socialist Irlandez militând puternic în campania dinaintea referendumului), sau protestele a peste 140.000 de persoane în Polonia împotriva unei legi care ar fi interzis avortul în totalitate (de altfel, în Polonia avortul este deja interzis în toate situațiile, mai puțin viol, incest sau în cazul în care viața mamei este în pericol).
În tot acest timp partidele așa-numitei „stângi tradiționale”, reformiste, sunt dispuse să-și arunce peste bord fiecare element din identitatea politică, vorbind superior despre dispariția clasei muncitoare, de parcă munca salariată s-ar fi dizolvat în utopia societății de micro-antreprenori. Angajații de la noi și de aiurea știu ce înseamnă în fapt poveștile unei „stângi pentru toate clasele” sau care admite „dispariția claselor”: o politică care ia partea patronatelor ori de câte ori acestea intră în conflict cu muncitorii, o politică care face munca „flexibilă”, care, în timp ce vorbește despre „responsabilitate individuală” sau „spirit întreprinzător”, eliberează de fapt capitalul de orice obligații, pe care apoi le aruncă în cârca lucrătorilor.
Istoria recentă a arătat efectele acestui „realism”: în Franța, Italia, Spania sau Germania social-democrații sunt în liberă-cădere, în Marea Britanie nu sunt capabili să câștige nici măcar alegerile din interiorul propriului partid, iar social-democrații greci au dat politologiei contemporane termenul de „pasokizare” pentru a defini dezintegrarea partidelor de centru-stânga într-o perioadă scurtă de timp, în vreme ce Syriza a devenit sinonimă cu trădarea celor care promit „un alt fel de a face politică”, dar care rămân fideli tuturor structurilor politice vechi. În căderea lor, aceste partide au tras cu ele secțiuni largi din electorat, care nu doar că a fost precarizat, dar și demoralizat și demobilizat, permițând astfel victoria dreptei în multe locuri.
Pedepsite de electorate, aceste partide nu au găsit altă cale de redresare decât să atace lipsa de pragmatism a votanților, sperând că mesajele lor – „mulțumiți-vă că aveți de lucru!”, „trebuie să ne adaptăm la epoca actuală”, „sunteți norocoși!” – se vor dovedi mai populare decât tactica dreptei de a înșira inamici ai bunăstării „omului de rând”, care s-au înmulțit într-un asemenea hal (refugiați, imigranți, muncitori sindicalizați, muncitori precari, cutare și cutare femei, cutare și cutare etnii, orășenii privilegiați, țăranii înapoiați, cosmopoliții etc.), încât „dușmanii societății” au ajuns să reprezinte, de fapt, întreaga populație, lăsând politicienii de dreapta să se adreseze unei scheme abstracte a societății.
În aceste condiții, sarcina oricărui grup socialist este de a încerca să dea un glas politic conștient de sine acelei nemulțumiri populare fără obiect clar, de a o împiedica să se înfunde în soluții simple sau în căutarea unor țapi ispășitori, și de a o împiedica să se înmoaie cu trecerea lunilor și să se reabsoarbă în frustrare mocnită atunci când se izbește de opoziția rigidă a capitalului și a elitelor politice care îl apără. Dacă există un fir comun luptelor politice despre care fiecare secțiune a CWI a vorbit, acesta este următorul: nu trebuie să cădem în capcana partidelor capitaliste, imaginându-ne că asumarea unei poziții sau conștientizarea unei probleme ne rupe în mod miraculos de restul societății, înstrăinându-ne de o nemulțumire care este a noastră și de lupte care sunt ale noastre, ale tuturor.
Scopul stângii nu poate fi de a încălzi scaunele înaltei birocrații cu dosurile unor cadre de altă culoare sau de a explica celorlalți ce își doresc sau de ce au nevoie de fapt, ci de a exprima acea nemulțumire participând și împingând mai departe pe fiecare front luptele pentru emanciparea vieții umane de sub acele forțe care o înghit secundă cu secundă și care o înstrăinează de ea însăși, de la capitalul care ajunge încet să decidă cum ne petrecem fiecare minut și ne ia roadele acestei activități, la tot ansamblul de instituții sociale și morale ale capitalului, acea claie de rasism, misoginism, homofobie și transfobie, filistinism utilitar și prostie agresivă și degradantă care ne încorsetează corpurile, limba și gândirea. Trebuie să spunem explicit: nu suntem deloc norocoși că ne dați înapoi fărâme din munca noastră și nu suntem mulțumiți că ne folosiți viețile pentru a vă gestiona catastrofele – suntem nemulțumiți și revoltați și ne vrem înapoi fiecare clipă stoarsă de valoare.
