Alexandru Vasile Sava
Text publicat inițial în ziarul Lupta (nr. 2)
Anul acesta am putut fi martorii unui bâlci senzațional. Membrii claselor conducătoare și reprezentanții acestora, de la patroni la politicieni, de la intelectuali la publicitari, s-au grăbit să își facă cu toții loc în poza centenarului unirii. Ce înseamnă „Centenarul”, dacă nu o lungă acumulare de maculatură „înălțătoare” în rubricile de ziare și gablonzuri tricolore la zilele orașelor, de contracte de miliarde pentru import de armament și export de gaze naturale? Însă oportunismul sau megalomania măruntă cu care elitele vând „un secol de unitate națională” nu sunt cel mai mare pericol care ne paște în miezul festivităților, ci scufundarea într-o formă foarte atent regizată de memorie colectivă. Alde Dragnea, Iohannis, Tăriceanu sau Orban sunt, bineînțeles, ridicoli când vorbesc cu mutre grave despre istorie, „proiecte de țară”, sau mândrie națională, însă ridicolul lor nu face decât să pună la adăpost minciuna istorică ce transformă unul dintre cele mai sângeroase conflicte vreodată într-un spectacol glorios și eroic, în care morțile fără noimă, demența colectivă și conflictele sociale reale dispar din povestirea evenimentelor.
Se încearcă refularea completă a realității din care a rezultat Unirea, lăsând în urmă doar un basm despre eroism militar și solidaritate națională. Ceea ce am descoperi privind înapoi, însă, ar fi o imagine mai mult decât familiară. Între 1916 și 1918, elitele românești au aruncat un stat care nu împlinise nici patru decenii de independență într-o aventură militară pentru care nu era pregătit, în care au murit peste jumătate de milion de soldați și civili, și care a condus pentru o perioadă la ocuparea celei mai mari părți din țară. Doar colapsul monarhiilor germane și austro-ungare sub efortul de război și datorită revoluțiilor socialiste din regiune au permis României să reintre în conflict și să ajungă în tabăra învingătorilor. În anii ce-au urmat, politicienii și diplomații români au plimbat drapelul anticomunismului prin Paris și cel al naționalismului român pe acasă pentru a asigura că provinciile nou-alipite, cu majorități românești fragile, aveau să fie anexate – iar acolo unde incompetența lor a eșuat, „interesele strategice” ale Vestului au salvat situația, introducând România mare în „cordonul sanitar” contra URSS-ului[i].
În ciuda discursurilor despre „unitate națională între clase”, masele nu păreau dispuse să se vândă ieftin de dragul bunăstării materiale și spirituale a „elitelor” sale, iar primii ani după război sunt punctați de greve periodice, unele soldate cu victorii pe termen scurt, precum cea a ceferiștilor din 1919, prin care obțin măriri salariale și ziua de lucru de 8 ore; altele, reprimate brutal, ca cea a tipografilor din decembrie 1918, soldată cu zeci de morți și sute de răniți după intervenția armatei. Toate acestea culminează cu greva generală din 21 octombrie 1920, când peste 400.000 de muncitori protestează contra noilor legi care le limitau dreptul la asociere și eliminau dreptul la grevă. Reacția autorităților e brutală – au loc sute de arestări, fiind închiși un număr mare de lideri sindicali și socialiști, iar în 28 octombrie greva încetează, sub influența aripii moderate a mișcării sindicale. Problema mișcării muncitorești este definitiv „rezolvată” de către autorități, prin înființarea așa-numitelor „sindicate galbene”, ale căror lideri se aflau în subordinea guvernului, pentru a dezorganiza masele de muncitori, prin reprimarea constantă a anticapitaliștilor, și prin cultivarea atentă a mișcărilor de extremă dreapta care să se confrunte fizic cu muncitorii de stânga acolo unde armata de stat se dovedea a fi prea greoaie ori costisitoare pentru a interveni.
Trebuie să ținem minte însă că România nu a fost un caz unic în Europa: peste tot, în țările învingătoare și în cele învinse deopotrivă, începutul anilor ’20 a adus un val de proteste și încercări de schimbare radicală din partea muncitorilor, organizați sub diferitele curente socialiste, încercări cel mai adesea sfârșite în represalii din partea forțelor de ordine sau a găștilor fasciste. Pentru acești muncitori nu existau nici un fel de iluzii privind „civilizația europeană”: înarmată cu tehnologie de ultimă oră și îmbătată cu fiecare soi de naționalism, rasism și eroism militar, civilizata Europă își adunase națiile într-un măcel care cauzase peste 17 milioane de morți și peste 23 de milioane de răniți. Acea Europă, care își justifica dominația colonială prin pretinsa „superioritate rasială” față de băștinași[ii], care își apăra arsenalul în creștere prin pretenția că tunurile și navele de război ar fi „garanții ale păcii”, la fel ca păienjenișul de alianțe care dubla relațiile economice între statele centrale și periferiile lor[iii], și care dusese de nas cu sloganuri despre glorie și mândrie națională o generație întreagă, le oferise cetățenilor săi peste patru ani de tranșee pe front și de austeritate crâncenă acasă.
Acesta ne este centenarul: se împlinește un secol de la unul dintre cele mai absurde conflicte armate din istorie, care s-a prelungit în fapt până târziu în deceniul următor, când armatele se întorc acasă pentru a se confrunta cu „inamicul interior” construit de propaganda de stat: însăși populația civilă istovită care lupta pentru drepturi sociale. Un secol de când marile puteri, prinse într-o cursă de înarmare și de cucerire colonială, și legate între ele printr-un hățiș complex de parteneriate economice și relații diplomatice, s-au lăsat trase una după alta într-un război nimicitor [iv]. Iată cum descria Troțki situația după primul an de război, într-un articol din august 1915:
„Europa, smulsă din provincialismul său medieval și inerția sa economică de către dezvoltarea capitalismului, a creat, printr-o serie de războaie și revoluții, state „naționale” incomplete, și le-a legat într-o schemă mereu volatilă și schimbătoare de antagonisme, alianțe și acorduri. Neajungând la unitate națională nicăieri, capitalismul în dezvoltare a intrat în conflict cu forma de stat pe care a creat-o și, de-a lungul ultimei jumătăți de secol, și-a căutat o supapă prin jaful colonial permanent. Aceasta a dus la o ciudățenie în istoria europeană – la „pacea armată”. Acest sistem, în care clasele conducătoare s-au adaptat economic, politic și psihologic la creșterea monstruoasă a militarismului, a dat naștere unui război pentru dominație planetară – cel mai colosal și mai rușinos război pe care istoria l-a cunoscut vreodată.”
Așadar, în locul marilor maxime și discursuri cu care lumea burgheză a începutului de secol încercase să scuze sau să romanțeze brutalitatea conflictului, am propune ca simbol comemorativ tranșeul[v]. Un produs al războiului purtat cu mijloace industriale, tranșeul aducea împreună organizarea modernă a muncii și întregul avânt tehnologic al epocii, pentru a înfunda cetățenii celor mai dezvoltate state în șanțuri adânci, unde așteptau, în mizerie, boli și teamă, să crape sub un obuz aleatoriu, propulsat după calculele celor mai avansate metode matematice ale vremii. Tranșeul este imaginea războiului de acum 100 de ani în același fel în care dronele, unind ultimele dezvoltări din informatică, aeronautică, analiză de date și tehnologii ale comunicării, sunt expresia prin excelență a războiului contemporan: dispozitive de asasinare fără proces a unor liste de indivizi desemnați drept „inamici ai statului”.
De altfel, aceasta nu este singura paralelă aptă între zorii „Marelui Război” și vremurile noastre. În ciuda optimiștilor liberali declarând sfârșitul istoriei, industria de armament nu s-a grăbit să se reprofileze, cheltuielile globale de înarmare crescând constant de două decenii încoace, cu excepția unei scurte stagnări pe finalul crizei economice. În 2017, statele lumii cheltuiau cumulat peste 1,7 miliarde de dolari pe armament, cu aproximativ o treime din această sumă revenind Statelor Unite ale Americii, urmată la o distanță considerabilă de China, Arabia Saudită, Rusia, India, Franța, Marea Britanie, Japonia și Germania, în această ordine. De altfel petro-monarhiile din Orientul Mijlociu și marile economii în ascensiune precum China sau India au în această perioadă cele mai mari creșteri în cheltuielile militare[vi], dovedind din nou că dezvoltarea capitalului statelor-națiune duce, mai devreme sau mai târziu, la încercările de expansiune ale acestuia, iar expansiunea la înarmare, la fel cum încercările de expansiune ale capitalului german au stat la originea ambelor războaie mondiale din veacul trecut.
Și astăzi, economiile dezvoltate sunt strâns legate prin lanțuri transnaționale, aglutinări și export de capital, relații dublate de forme diplomatice și alianțe militare. Și astăzi, întoarcerea în forță a naționalismelor aduce cu sine un nou val de isterie belicoasă. Aceste asemănări trebuie scoase la vedere, pentru că ele ne oferă o panoramă istorică pentru legătura strânsă între capitalism, naționalism și militarism. Însă ele nu trebuie să ne poarte către platitudini de tipul „anii cutare și cutare sunt înaintea noastră”. Războiul industriei tayloriste nu se compară cu variațiile de război hibrid și de tactici de suprimare ale economiei digitale, iar marile alianțe ale puterilor europene antebelice pălesc în fața unui bloc planetar precum NATO, a unor coaliții economice precum UE sau a unor inițiative precum „Centura și Drumul” prin care China vrea să adâncească legăturile comerciale euro-asiatice, la fel cum propagandiștii trecutului nu ar fi visat la metodologia și tehnica avansată de manipulare din prezent. Naționalismul contemporan însă poate fi recunoscut cu ușurință în încarnările sale trecute.
Funcția naționalismului a fost întotdeauna de a înregimenta masele sub drapelul unui stat și în solda exclusivă a unui anumit segment al capitalului. În aceasta constă secretul naționalismului – el oferă unei persoane de rând, căreia, în condiții normale, i-ar fi indiferent dacă cel care o exploatează este un patron neaoș sau un investitor străin, iluzia de a fi copărtaș la „istoria națională”, o istorie care se face și se scrie mereu peste capetele (însă nu și fără brațele) maselor și împotriva intereselor lor reale. Această apartenență națională însă se plătește – nicăieri nu vedem aceasta mai clar ca în mitul eroismului militar, care de la un capăt înșiră soldații pe front, fără ca aceștia să aibă vreo idee sau vreun cuvânt de zis despre luptele la care participă, în vreme ce de la celălalt capăt domesticește civilii, impunându-le rușine și respect față de sacrificiul altora[vii]. Sunt nenumărate „sentimentele naționale” de tipul acesta cu care suntem măcinați – naționalistul nu e decât rezultatul acelor forțe care acționează să erodeze în timp individul, și să-i înlocuiască legăturile reale cu cei din jurul său cu legături mediate, mitologice, prin care el, propagandistul, industriașul și politicianul naționalist sunt mai apropiați de el decât colegii săi de muncă sau vecinii săi de stradă sau muncitorii din altă țară. Este o metodă deja clasică prin care clasele conducătoare încearcă să-și apere privilegiul prin asmuțirea oamenilor de rând unii împotriva altora.
La fel cum între capitalul-național, instituțiile culturale care alimentează naționalismul și industria armată există o legătură strânsă, fiecare întărind-o pe cealaltă, și la nivel individual naționalismul și militarismul împart un câmp emoțional comun. Ambele se bazează pe ruperea individului din relațiile sale cotidiene și pe înregimentarea sa într-un artificiu al cărui scop ultim este identificarea și eliminarea „inamicului”. Suspiciunea devine reacția sa de bază față de oricine, recunoscând mereu fel de fel de noi lucruri „străine”, „neromânești”, „nenaturale” etc. – el însuși nu este niciodată suspect, căci dacă ar fi, ar vedea imediat distanța care-l separă de propagandiștii pe care-i urmărește pe ecrane, de publicitarii care-i vând „branduri tradiționale” sau de politicienii care-l pun în gardă să apere glia de fel de fel de năluci.
„Dar mulți dintre noi nu vom ajunge acolo!” – cu siguranță. Însă a ne lăsa purtați de valurile micilor orgolii tipice națiunilor periferice, a ne lăsa ușor măcinați de suspiciunile și ranchiunele paranoiei naționaliste, a ajunge să căutăm, conștient sau nu, imaginile „sacrificiilor glorioase” și ale „unității conștiinței naționale” în încăierarea dintre germani, ruși, români, austrieci, maghiari sau bulgari de rând, și astfel de a dezvolta forme căldicele, manevrabile ale isteriilor naționaliste, prin care se eludează nenumăratele probleme socio-economice cu care ne confruntăm – aceasta este miza ultimă a politicilor memoriei din jurul Centenarului. Din acest punct de vedere, uitarea trecutului nu este nici de departe la fel de periculoasă ca teatrul memorialistic jucat pe stadioane sau în video-reportaje. Împotriva industriei mândriei naționale însă nu ne putem împotrivi decât prin mijloacele luptei industriale și politice: conștientizare, organizare, acțiune colectivă, solidaritate. Câtă vreme discuțiile și interacțiunile între mase trebuie să treacă prin medierea instituțiilor dominante, și câtă vreme trecutul nu reprezintă decât o punere în scenă propagandistă, regizată și coordonată de o industrie culturală care nu are nimic de-a face cu emanciparea indivizilor, nu putem să oferim rezistență reală pe cont propriu. O replică individuală, în ciuda încărcăturii sale potențial subversive, nu este decât „conținut” pe platforme de socializare sau material de presă. Avem nevoie, în schimb, organizații proprii ale lucrătorilor și ale celorlalte categorii orpimate, care să ne ofere posibilitatea de a ne exprima în termenii noștri.
[i] A se vedea textul lui Manuel Manu pe această temă – http://www.criticatac.ro/marea-unire-si-discursul-anticomunist/
[ii] Această pretenție la superioritate este cel mai bine redată în oda britanică închinată mitralierelor Maxim care au făcut ravagii în atacurile asupra populațiilor africane – „Whatever happens, we have got / The Maxim gun, and they have not” .
[iii] Întâmplător, un astfel de tratat militar risca să atragă România de partea Puterilor Centrale încă din 1914, doar lipsa de popularitate a războiului și scuzele avocățești scutindu-ne de chemarea la arme a „investitorilor” și „partenerilor strategici” germani și austrieci.
[iv] Bineînțeles, tranșeele sunt o caracteristică a frontului de Vest – în cazul Regatului Român, lupta s-a purtat în mare parte după principiile războiului de la sfârșitul secolului XIX. Este de așteptat, de altfel, ca suferințele celor de la periferie să nu aibă nici măcar distincția îndoielnică de a fi emblematice.
[v] https://www.sipri.org/media/press-release/2018/global-military-spending-remains-high-17-trillion
[vi] În sensul acesta, soldații sunt mereu sacrificați de două ori: și pe front, și la comemorări.
