Alexandru Vasile Sava
Marți, 16 iunie, senatorii români au votat cu o majoritate covârșitoare – inclusiv cei pretinși social-democrați – modificarea legii educației prin care, schimbând un singur alineat dintr-un articol, Parlamentul ca organ al statului neagă identitatea unui întreg segment din populație care are genul diferit de sexul determinat la naștere, în ciuda faptului că legea românească recunoaște dreptul la schimbarea genului. Pe lângă aceasta, țintind instituțiile de educație și cercetare, este scoasă în afara legii o ramură bine-stabilită a științelor socio-umane, și anume studiile de gen.
Văzând cum conservatorii nu contenesc să se plângă că le este încălcată libertatea ori de câte ori cineva nu este de acord cu vederile lor, la ce altceva ne putem aștepta de la acești domni, decât la cea mai înapoiată cenzură? Când reacțiunea nu poate cumpăra un cercetător, va încerca să-i închidă gura. Dar legea, deși nu atacă decât profesorii și oamenii de știință, are o țintă mult mai largă. Ea este îndreptată explicit împotriva persoanelor trans, și face parte din strategia de luptă mai amplă a conservatorimii împotriva femeilor și a minorităților sexuale. Aceeași conservatorime tace mâlc în fața violenței domestice cu care se confruntă un procent uriaș din populația de care pretinde să-i pese.
Măsuri de genul acesta vor mai urma – întotdeauna când economia și traiul oamenilor sunt în declin, reacțiunea se întinde după bâta polițienească și după fumigenele menite să divizeze populația. Scopul e mereu să întărâte și să încurajeze ura lacheilor lor, dar și să insufle frică și neîncredere minorităților, să adâncească clivajele care există în societate, și să împiedice unitatea de acțiune a maselor.
Dar să ne lămurim cititorii, care poate că nu au auzit mai nimic de această „problemă arzătoare”, fiindcă este în fond un import ideologic subvenționat în întregime de banii conservatorilor din Vest și Est deopotrivă. „Teoria identității de gen” nu există. Există câmpul mai larg al „studiilor de gen”, care studiază genul ca fenomen social, diferit de sexul biologic. Sexul biologic se referă la diferențele anatomice între sexe (masculi, femele, persoane intersex etc.), pe când genul se referă la cum anume se reflectă aceste diferențe în plan social, adică în totalitatea acelor idei și practici pe care o societate le atașează diferitelor sexe. Așadar, genul se modifică de la o societate la alta, de la o epocă la alta și, chiar și în sânul aceleași societăți, de la o clasă la alta (putem demonstra aceasta doar uitându-ne la diferențele între ce anume cere societatea de la o femeie țărancă, de la una muncitoare sau de la o patroană). Genul nu este ceva înnăscut, ci învățat, asimilat prin disciplină socială – nici un copil nu va ști din naștere cum trebuie să se poarte un bărbat sau o femeie în acea societate.
Faptul că genul, cu normele și practicile care-i sunt asociate, nu e totuna cu sexul biologic este un lucru în general de la sine-înțeles pentru aproape toată lumea: nu vom surprinde pe nimeni afirmând că diverse culturi înțeleg altfel relațiile dintre bărbați și femei și tratează diferit aceste categorii. Faptul că genul este diferit de sex, și că genul unei persoane poate nu va fi conform cu sexul cu care s-au născut, este un fapt acceptat până și de tribunalele românești, altfel printre cele mai conservatoare din Europa, care au confirmat de mai multe ori schimbarea genului în acte ale unor cetățeni (în ciuda procesului deosebit de anevoios prin care acești cetățeni trebuie să treacă).
Legea modificată a educației nu poate interzice stări de fapt: faptul că genul este un concept contextualizat istoric și separat de sex, sau faptul că persoanele trans există. Ceea ce face este să interzică studiul științific al genului, la fel cum acum un secol (sau foarte recent în alte țări) reacționarii încercau interzicerea teoriei evoluției și a cercetării biologilor, sau denunțau fizica relativistă ca fiind o „teorie evreiască”. De altfel, studiile de gen sunt de o vreme înfierate ca „marxism cultural”, un vechi eufemism al dreptacilor americani menit să le acopere antisemitismul, tradus la noi prin „sexo-marxism” – un termen lipsit de noimă, care pune egal între cel mai timid liberalism civic, care acceptă egalitatea legală a persoanelor LGBT, cu marxismul, o teorie revoluționară a luptei de clasă și a emancipării concrete (nu doar formale) și universale a maselor.
Deși cercetătorii de gen pot fi ei înșiși liberali, apolitici, social-democrați, socialiști, ori chiar conservatori în unele cazuri, denunțarea întregului câmp de studiu ca fiind ceva subversiv și în esență „stângist” nu este întâmplătoare. Ca orice alt element al ideologiei unei societăți, ideile despre sex și gen depind de diviziunea sexuală a muncii din acea societate. Din această cauză, deși criticile modului barbar în care au fost tratate femeile de-a lungul timpului datează încă din antichitate, doar modernitatea industrială a pus capăt închiderii femeilor în gospodărie pentru a le încărca cu sarcina muncii salariale (fără a le elibera însă de munca de facere și creștere a copiilor de care reproducerea societății depinde). Unde până atunci munca lor de producție se întâmpla sub proprietatea soțului, ele au fost dintr-o dată înregimentate în forța de muncă salariată, câștigându-și din această poziție, prin lupte asidue, dreptul la proprietate, la vot, la divorț și la avort. Aceste schimbări materiale și legale au dus la dezvrăjirea „vălului duios-sentimental” de idei precum „eternul feminin”, care acoperea relațiile sociale dintre femei și bărbați, dezvăluind natura accidentală și istorică a acestor relații. Iar, prin aceasta, au putut să apară și ramuri ale științelor sociale care cercetează aceste relații în realitatea lor istorică, oferind suportul științific pentru înțelegerea relațiilor de gen.
Dacă altcândva unei femei nemulțumite de rolul său în societate i se explica invariabil că acesta este „rostul femeii”, sau unui bărbat trans care își susținea deschis calitatea de bărbat i se spunea că nu e decât o „aberație”, înțelegerea științifică a genului a arătat mecanismele sale de formare și dependența sa de contextul istoric. La fel cum potențialul radical al științelor naturii constă nu doar în faptul că ne ajută să înțelegem, ci și să transformăm natura, potențialul radical al științelor sociale constă în faptul că ne oferă instrumentele științifice pentru transformarea societății (adesea în pofida intențiilor cuminți-burgheze ale multor cercetători).
Oroarea reacțiunii față de aceste lucruri este dublă. Pe de-o parte, faptul că o persoană poate să nu urmeze normele de gen ce-i sunt dictate, sau chiar poate să-și recunoască alt gen decât i-a fost atribuit prin biologia sa sexuală, șubrezește controlul social pe care statul și instituțiile sale le au asupra populației – fie că vorbim despre controlul ideologic care păstrează societatea divizată și supusă (mai ales când acel stat e în pană de soluții la problemele reale ale populației), fie că vorbim despre controlul fizic asupra reproducerii sociale. Nu degeaba inițiativele anti-avort vin împreună cu inițiative anti-LGBT sau propuneri pentru „apărarea familiei”. Pe de altă parte, simpla existență a unei ramuri de studiu care cercetează realitatea complicată a relațiilor de gen și problemele reale ale femeilor și bărbaților ca femei și bărbați, reprezintă o amenințare la adresa ordinii conservatoare, care nu suportă să-i fie spulberat visul armoniei perfecte a societății tradiționale prin scoaterea la suprafață a mizeriei reale la care sunt supuși oamenii.
Pentru reacționar, faptul că realitatea persistă și după ce el și-a dat cu părerea asupra ei este un „atentat la libertatea sa”, altfel spus la libertatea burghezului de a dispune de lume după bunul său plac. Neputând suprima realitatea însăși, nu-i rămâne decât să suprime cercetarea ei, rămânând astfel liber să nege că realitatea ar fi existat vreodată.
