Zilele trecute, Partidul Socialist Român (PSR) a publicat un comunicat în apărarea Bisericii Ortodoxe, a religiei și a „identității naționale”. Acesta a venit ca reacție la mâzgălirea unei biserici din București cu mesaje „progresiste”. Mesajele erau atât de infantil și ostentativ „progresiste” că, cel mai probabil, au fost comise de provocatori cu vederi anti-progresiste ori simpli puștani teribiliști din cartierul Titan. Credem că sunt probleme mult mai fierbinți în societatea noastră care ar fi meritat osteneala unui comunicat din partea PSR. Însă acest comunicat ilustrează mai multe carențe care caracterizează discursul unei părți semnificative a stângii românești. De aceea, vrem să facem câteva observații critice și, sperăm, constructive, care să invite la un dialog mai amplu în cadrul stângii de la noi.
Pentru început, constatăm o concepție rudimentară a democrației, înțeleasă strict ca voință a majorității. Desigur că aceasta reprezintă elementul central al democrației, dar nu singurul. Democrația presupune și niște drepturi fundamentale care trebuie respectate indiferent de voința majorității, cum ar fi, de pildă, dreptul de a face ce vrei cu corpul tău ori de avea ce convingeri vrei. Cu siguranță tovarășii de la PSR nu ar vedea un act democratic în, să zicem, cazul ipotetic în care majoritatea ar decide ca PSR să fie interzis prin lege. Voința majorității nu trebuie luată ca absolută.
De altfel, nu e clar ce majoritate vrea PSR să apere. Din punctul nostru de vedere, socialiștii trebuie să apere majoritatea lucrătoare, cea care produce bunurile și serviciile din societate și care, prin aceasta, are puterea de-a o transforma. În comunicatul PSR, majoritatea sună abstract, definită pur și simplu ca „cei mulți”. Dar toate forțele politice pretind să-i apere „pe cei mulți”. Cum se poate PSR distinge de acestea dacă emite astfel de generalități goale de conținut, în care criteriul clasei sociale e ascuns sub preș? De fapt, apelând la această dihotomie vagă între „majoritate” și „minoritate” (mai vagă chiar decât cea dintre „popor” și „elite”), PSR sună ca oricare alt partid populist de dreapta din vremurile noastre.
La fel de neclară e minoritatea cu care se duelează textul. Spre final vedem menționată „minoritatea privilegiată”, ceea ce e corect, în linii mari. Într-adevăr, clasa capitalistă cu care trebuie să se lupte socialiștii e o minoritate privilegiată în societate. Din păcate, restul textului nu la această minoritate bate apropouri, ci la acele minorități care ar fi pesemne responsabile de „atacurile constante împotriva culturii și identității naționale românești”. Nu se spune explicit despre ce atacuri și ce minorități e vorba, dar putem ușor deduce din moment ce comunicatul se vrea o delimitare a PSR de mesajele „pro-LGBT” de pe biserica respectivă. Cu alte cuvinte, comunicatul practic echivalează o minoritate sexuală cu minoritatea privilegiată din vârful societății și, în genere, cu orice altă minoritate – totul în numele apărării unei majorități abstracte și goale de conținut.
Însă marea problemă a comunicatului PSR constă în preluarea complet necritică a marotei dreptei conservatoare privitoare la „atacurile constante împotriva culturii și identității naționale românești”. Hegemonia culturală de dreapta de la noi, bine înfiptă pe toate palierele societății (parlament, Biserică, armată, presă, sistem de educație, instituții culturale etc.), se simte amenințată de cele câteva grupuscule de activiști din România care – în ciuda acelui graffiti penibil și cel mai probabil înscenat – nu caută atât să atace „cultura și identitatea națională”, cât să lupte pentru drepturi elementare și împotriva discriminării față de grupuri istoric marginalizate în societatea românească: romi, femei, LGBTQ+ etc. Dar când ești obișnuit cu hegemonia propriilor certitudini, orice alternativă la acestea ți se pare un „atac”.
Orice organizație de stânga ar trebui să taxeze ferm această dreaptă paranoică și să-i contracareze obsesiile reacționare. În schimb, comunicatul PSR, în încercarea sa disperată de-a dovedi că reprezintă „majoritatea” și că nu se încurcă cu „minoritățile”, ajunge să adopte tocmai aceste obsesii și limbajul aferent. PSR se erijează în apărătorul religiei, al Bisericii Ortodoxe și al identității naționale – adică toate acele lucruri pe care dreapta se pricepe mult mai bine să le apere. Ni se spune în comunicat, bunăoară, că România e o țară „profund Creștină” – un mit conservator menit să justifice tocmai excluderea acelor idei și valori percepute drept „necreștine”, inclusiv cele marxiste la care PSR spune că aderă. România nu e o țară profund creștină nici măcar prin prisma eticii creștine ca atare, darămite dintr-o perspectivă marxistă, de clasă.
Dar comunicatul merge mai departe de-atât. Nu se mulțumește să apere religia, ci și instituția Bisericii. Ba chiar se sugerează existența unei convergențe istorice între Biserica Ortodoxă și stânga românească. Se uită de sclavii deținuți de Biserică până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se uită că Biserica deținea vaste proprietăți funciare într-o perioadă în care majoritatea țăranilor nu aveau nicio bucată de pământ. Se uită de antisemitismul și colaborarea fățișă cu extrema dreaptă interbelică (și postdecembristă), de marșurile legionare cu preoți în linia întâi. Se uită, în genere, de opoziția Bisericii față de orice formă de progres social din ultimul veac și jumătate, de caracterul istoric al acestei instituții ca aliat permanent al celor puternici. Inclusiv azi, prin toate vocile sale publice, BOR se opune oricărei idei sau politici de stânga.
Astfel de critici au fost întâmpinate de unii membri ai PSR cu exemple istorice în care socialiștii au fost nevoiți să facă unele compromisuri – toate irelevante în raport cu cazul de față. Evident că unele compromisuri sunt justificate, ba chiar necesare, dar numai în măsura în care avansează cu ceva conștiința sau lupta de clasă. Acest comunicat nu face deloc asta, ba dimpotrivă: vine și întărește unele dintre cele mai conservatoare elemente ale conștiinței colective din România de azi, care frânează tocmai cristalizarea unei conștiințe de clasă. Sigur că, așa cum s-a tot spus, trebuie să plecăm de la nivelul de conștiință actual al oamenilor și nu de la cel pe care ni l-am dori noi. Dar rolul socialiștilor este să avanseze acel nivel de conștiință, nu să-l reproducă pur și simplu!
Ca să ne referim la cazul de față, e important, într-adevăr, să fim sensibili la credințele și tradițiile religioase într-o țară predominant – cel puțin declarativ – religioasă. Dar nu trebuie să identificăm prin ele majoritatea pe care ne propunem să o apărăm. Trebuie să definim această majoritate în termeni de clasă, nu de identitate cultural-religioasă! De asta se ocupă dreapta. Mai mult, trebuie să delimităm credințele și tradițiile religioase ca atare de instituția Bisericii, să subliniem rolul social-politic reacționar al acesteia, ca parte importantă a suprastructurii care contribuie la menținerea dominației de clasă.
Mai mult de atât, demersul de bază al comunicatului PSR, de-a se adapta la nivelul „materialului disponibil”, e nu doar condescendent, ci și rupt de realitate. Se bazează pe un stereotip al „celor mulți”, văzuți ca niște tradiționaliști incurabili care pot fi atrași de ideile socialiste doar dacă socialiștii sar în apărarea Bisericii. Acest presupus atașament al „majorității” față de Biserică a fost demistificat cu ocazia referendumului pentru familie din 2018, când această „majoritate” nu s-a sinchisit să meargă la urne, iar pragul de prezență a fost ratat la o distanță confortabilă. Clasa muncitoare nu e atât de omogenă și de implacabil tradiționalistă pe cât își închipuie acea parte a stângii care se regăsește în comunicatul PSR. Aceasta lucrează, de fapt, cu o caricatură a clasei muncitoare, la fel de desprinsă de clasa muncitoare concretă ca „stânga academică și progresistă” în contrast cu care PSR încearcă să se profileze. De fapt, această caricatură nu servește decât dreptei conservatoare, care vrea să reducă diversitatea valorilor și tradițiilor clasei muncitoare la setul său de valori și tradiții conservatoare.
În final, o observație strategică. E important ca stânga socialistă să stabilească pe cine vrea să atragă prin discursul său. Sigur că un program și un discurs socialist are în vedere clasa lucrătoare în ansamblul ei (și chiar posibili aliați din alte clase sociale), dar din ce segmente ale acesteia are stânga cele mai mari șanse de a câștiga recruți? Nu simpli votanți, ci militanți. Stânga românească încă nu are o organizație de masă, ci e la nivelul incipient de mici grupuri de propagandă. Ținta prioritară a mesajelor noastre trebuie, așadar, să fie straturile cele mai avansate ale clasei muncitoare și ale celor tineri, cei cu conștiința politică cea mai trează, care flirtează deja cu ideile socialiste sau măcar vag anti-capitaliste. Numai cu ei putem construi baza de activiști necesară pentru o mișcare socialistă de masă. Or, nu putem recruta straturile mai avansate când adoptăm discursul hegemonic al dreptei. Nu e doar o chestiune de consecvență ideologică, ci de strategie și organizare.
Acestea fiind spuse, în ciuda carențelor importante ale textului, rezonăm la intenția mai generală din spatele comunicatului PSR: o abordare accesibilă a politicii, sensibilă la credințele și tradițiile populare, prin care mesajul socialist să poată ajunge la urechile oamenilor de rând. Stânga românească are urgentă nevoie de o astfel de abordare. Însă aceasta devine ineficientă, ba chiar contra-productivă, atunci când înclină balanța prea mult în partea cealaltă și ajunge să facă concesii atât de mari discursului paranoic al dreptei conservatoare încât își pierde propria identitate. Fără un discurs și un program independent, socialiștii români nu vor apuca să reprezinte nicio majoritate.
