Revoluția din 1989 nu a adus cu sine libertatea și prosperitatea promise, cu excepția unei categorii tot mai restrânse de oameni. Câteva milioane de români au părăsit țara din cauza sărăciei, cronică în fostele zone industriale și agricole ale țării. Majoritatea celor rămași acasă au parte de salarii mici, slujbe nesigure și servicii publice de proastă calitate. Toate acestea își au rădăcina comună în restaurația capitalistă din ultimele trei decenii.
După 30 de ani de politici neoliberale axate pe privatizare, reduceri de taxe pentru capital, salarii mici, drepturi limitate la locul de muncă și subfinanțarea serviciilor publice, standardele de viață de la noi din țară sunt foarte departe de promisiunile ideologiei „pieței libere” din anii ’90. Astăzi, 40% din populația țării trăiește în pragul sărăciei. Mai mult, 20% dintre oamenii care muncesc trăiesc sub pragul sărăciei, deloc surprinzător când aproape jumătate dintre angajații din sectorul privat sunt pe salariul minim, care, în ciuda măririlor succesive, este cu 500 de lei mai mic decât coșul lunar minim pentru o persoană adultă. De asemenea, slujbele sigure, cu contract permanent de muncă, s-au înjumătățit din 1990 încoace, de la 12 la 6 milioane.
La polul opus, avem o clasă conducătoare compusă, pe de-o parte, din oligarhi și birocrați proveniți, adeseori, din rândurile fostei nomenclaturi și, pe de altă parte, dintr-o burghezie compradoră care apără interesele capitalului străin. Instituțiile statului și principalele partide politice (PSD, PNL, ALDE, USR, Plus) servesc, într-o măsură sau alta, aceste facțiuni ale clasei conducătoare. Avem, așadar, o societate extrem de polarizată, cu niveluri de bogăție și sărăcie extremă demne de o țară colonială. Între cei doi poli s-a strecurat o clasă de mijloc firavă, concentrată în câteva mari centre urbane și care încearcă de câțiva ani, mai degrabă incoerent, să-și găsească propria expresie politică.
Mulți români cred că această situație se datorează nu atât capitalismului, cât modelului greșit de capitalism aplicat în România, adesea numit „de cumetrie”. Ei cred că un sistem altminteri just și eficient a fost pervertit de corupția autohtonă. E însă o iluzie. Capitalismul nu e niciodată just și poate fi eficient doar pe termen scurt și mediu. Acolo unde capitalismul a oferit prosperitate și drepturi pentru oamenii simpli, a făcut-o în pofida naturii sale, sub presiunea de jos în sus a celor care s-au organizat și au luptat împotriva patronilor și a reprezentanților acestora. Absența ori slăbiciunea unei astfel de organizări permite capitalismului să-și urmeze cursul natural, unde drepturile angajaților, creșterea salariilor, investițiile publice, taxele pe profit, protecția mediului etc. sunt tot atâtea impedimente ce trebuie eliminate ori atenuate pe cât posibil – asta s-a și întâmplat în România după 1989. Cu alte cuvinte, capitalismul românesc este, de fapt, mult mai aproape de capitalismul autentic, a cărui esență constă în prioritizarea profiturilor mai presus de orice.
Subordonare și corupție
Așa se face că firmele străine obțin profituri uriașe în România, pentru care plătesc taxe derizorii, atât din cauza taxei pe profit de numai 16%, una dintre cele mai scăzute din UE, cât și pentru că declară profituri mai mici decât cele reale – o formă de corupție structurală în privința căreia statul român nu face nimic semnificativ, iar tabăra oficială anti-corupție nu suflă nicio vorbă. Căci o altă trăsătură definitorie a capitalismului este raportul de subordonare al țărilor subdezvoltate ca România față de țările dezvoltate. Nu mai puțin de 85% dintre companiile din Top 100 sunt multinaționale, care dețin hegemonia în majoritatea sectoarelor cheie ale economiei, inclusiv în energie, comerț, sectorul bancar, industria auto, industria grea și industria alimentară. De asemenea, în 33 dintre cele 41 de județe ale țării, cea mai de succes companie este una controlată de investitori străini.
Așadar, pentru țările vestice, România nu este ruda mai săracă pe care vor s-o ajute să ajungă la același nivel, așa cum continuă să creadă europenismul naiv, ci o destinație utilă pentru propriile lor interese economice: ca piață de desfacere cu taxe mici, ca rezervor forță de muncă ieftină și ca sursă de materii prime. Acest statut de colonie economică a fost consolidat odată cu aderarea la Uniunea Europeană, care, în ciuda propriilor mituri de legitimare („marea familie europeană” etc.), a fost de la bun început și continuă să fie un vehicul al intereselor marelui capital vest-european, principalul beneficiar al pieței unice și al celorlalte mecanisme instituționale europene.
Pe scurt, România nu poate ajunge din urmă țările dezvoltate tocmai pentru că țările dezvoltate nu au niciun interes în acest sens, ba dimpotrivă. Faptul că până și o publicație ca Ziarul Financiar afirmă că „prin strategiile lor, marile bănci mențin deliberat România în stare de subdezvoltare financiară”, neoferind suficientă creditare companiilor autohtone în vederea investițiilor, e un semn în plus al locului periferic pe care România îl ocupă în sistemul economic internațional. Într-un sistem bazat pe competiția fără scrupule, cel puternic va încerca să profite de pe urma celui mai slab, nu să-l ajute să fie la fel de puternic. E desigur un truism, însă unul care continuă să scape celor mai mulți analiști și comentatori de la noi, încremeniți într-o adeziune necritică la sistemul în care trăim.
Singurele țări care au reușit să recupereze – parțial și asimetric – din decalajul față de Occident au făcut-o printr-o intervenție masivă a statului (sau chiar prin capitalism de stat în cazul Chinei), dar nici acestea nu sunt imune la contradicțiile și crizele capitalismului (vezi recentele crize de supraproducție din China). Statul român însă nu îndrăznește să conteste defel acest raport de putere, în ciuda unor declarații în acest sens din partea foștilor guvernanți. Adevărul e că guvernul PSD nu a luat nicio măsură structurală care să supere cu ceva interesele capitalului străin în România. Cu atât mai puțin va fi cazul cu noul guvern, a cărui orientare în apărarea acelor interese este și mai pronunțată.
Asta ne relevă încă un element cheie al ordinii existente: în ciuda mitului prevalent, care plasează statul și sectorul privat într-o relație de opoziție, în capitalism cel dintâi servește interesele celui din urmă, ale marelui patronat în special. În capitalism, statul nu e pur și simplu stat, vreo entitate neutră care arbitrează între interesele diferitelor forțe sociale, ci e un stat capitalist care apără și promovează interesele clasei capitaliste. Când statul acționează altfel o face, iarăși, în urma presiunii populare venite de jos (fie prin greve, proteste ori alegeri libere) – concesii menite să asigure pacea socială și să prevină transformări mai radicale. Acele concesii au un caracter inerent temporar, fiind luate înapoi în vremuri de criză, când statul are de salvat bănci ori de „stimulat economia” prin noi reduceri de taxe pentru cei bogați și corporații.
Desigur, statul român post-decembrist nu s-a aflat doar în slujba capitalului străin, ci și în cea a oligarhilor autohtoni și a rețelelor birocratice din jurul lor. Nu de puține ori, acești oligarhi au ajuns ei înșiși în fruntea unor instituții cheie ale statului, Dragnea fiind exemplul cel mai strident din ultimii ani. Numai pornind de aici putem înțelege și problema corupției. În loc s-o punem pe seama deficiențelor noastre ca popor, corupția trebuie înțeleasă din perspectiva economiei politice – ca vehicul de acumulare primitivă de capital de către o incipientă clasă capitalistă ce are de concurat cu un capital străin mult mai puternic și mai bine sprijinit de arhitectura instituțională internațională (în special legislația și directivele europene). Cu alte cuvinte, corupția e menită să suplinească deficitul de capital și de acces la piață cu care noua burghezie română a pornit la drum. Corupția nu e o tumoare pe corpul cel pur al capitalismului, ci un organ vital al acestuia, pus la treabă indiferent de loc sau epocă.
Deziluzionarea populară
Consecința inevitabilă a acestor realități post-decembriste a fost o deziluzie crescândă a oamenilor față de casta politică autohtonă. Cea mai clară ilustrație în acest sens e o prezență la vot în alegerile parlamentare care din 2004 n-a mai trecut de 50%! Toate principalele partide, în ciuda numeroaselor reconfigurări și realinieri, au dovedit din nou și din nou că servesc interesele elitelor și nu pe ale oamenilor de rând. Dată fiind absența unei alternative de stânga autentice, PSD continuă să fie, cu chiu cu vai, cel mai puternic partid din țară, întrucât, pe lângă politici neoliberale și corupție, a oferit și niște minime concesii sociale care să-i mențină baza electorală. În schimb, rivalii săi sunt cramponați într-o agendă neoliberală agresivă care nu mai are de mult priză la majoritatea populației. Mitul binefacerilor „pieței libere” are tot mai puțină credibilitate.
Însă PSD rămâne, în esență, brațul politic al majorității oligarhilor autohtoni și rețelelor birocratice de la nivel local și național. În cei trei ani de guvernare de după alegerile din 2016, PSD a combinat mărirea insuficientă a salariului minim și a pensiilor – motivată nu atât de rațiuni ideologice cât de o viziune rudimentară a creșterii economice bazate pe consum – cu atacuri importante împotriva claselor populare, îndeosebi transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat și micșorarea taxei unice pe venit, care a găurit și mai mult bugetul de stat. La asta se adaugă un conservatorism social tot mai pronunțat, care pun acest partid așa-zis social democrat în aceeași tabără ideologică cu Lege și Dreptate din Polonia ori Fidesz din Ungaria. Astfel, în ciuda căderii recente a guvernului, de câțiva ani România se înscrie în trendul regional al populismului de dreapta, care combină măsuri sociale insuficiente cu un apel demagogic la „valorile tradiționale” pentru a specula deziluzia oamenilor față de modelul occidental, neoliberal, de capitalism și democrație.
Însă nici acest populism de dreapta, nici partizanii modelului neoliberal nu au soluții reale la problemele cheie ale societății românești. Nici creșterea bazată pe consum, nici facilitarea extremă a investițiilor (profiturilor) străine nu pot scoate România din subdezvoltarea structurală și subordonarea economică în care se află. Tot mai mulți români înțeleg incapacitatea capitalismului și a reprezentanților săi politici de-a oferi soluții la problema salariilor mici, a locurilor de muncă precare, a serviciilor publice deficiente, a pieței imobiliare inaccesibile, a dependenței energetice și industriale a țării, a distrugerii mediului înconjurător și a oprimării femeilor și a altor categorii defavorizate. În contrast cu primele două decenii de după Revoluție, în ultimul deceniu am asistat la o deschidere tot mai mare, în special în rândurile muncitorilor și ale tinerilor, către chestionarea ideologiei neoliberale și chiar a capitalismului însuși.
Căutarea unei alternative
Aceste prefaceri la nivel de conștiință au început odată cu criza financiară din 2008 și măsurile de austeritate care i-au urmat, în țară și peste hotare. În ultimii ani s-a dezvoltat o stângă independentă și în România, grupată inițial în jurul unor proiecte editoriale precum CriticAtac ori Gazeta de Artă Politică, oferind primele abordări critice față de sistemul capitalist și ideologia acestuia de legitimare. Pasul necesar dinspre teorie spre practică s-a făcut prin articularea de grupuri militante în jurul unor teme centrale ca locuirea, precum Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire ori Căși Sociale Acum.
Mai recent am văzut și relativa revitalizare ori chiar apariția unor organizații politice asumate de stânga – Partidul Socialist Român (PSR) și, respectiv, Demos. Discutate mai pe larg în alt articol din acest ziar, ambele suferă însă de limitări ideologice destul de clare: național-comuniste într-un caz, social-democrate în celălalt. În ciuda unor activiști tineri pe care a reușit să-i atragă în ultima vreme, în PSR continuă să prevaleze ceaușismul nostalgic în care se împletesc un reformism economic ce propune o „economie socialistă de piață” cu un naționalism desuet, inconsistent în raportarea la UE, dublate de o eludare grăitoare a problemei drepturilor categoriilor oprimate. De cealaltă parte, Demos crede într-un capitalism cu față umană, asemănător celui din Europa de Vest de după Al Doilea Război Mondial. Însă reformele pe care acesta le-ar presupune nu sunt realiste în contextul unei crize sistemice profunde a capitalismului care lasă tot mai puțin spațiu pentru concesii sociale, cu atât mai puțin în cazul unui stat periferic subordonat capitalului străin și arhitecturii instituționale europene care sprijină interesele acestuia.
Astfel, o alternativă de stânga realistă e, de fapt, cea mai radicală, care pune abil problema înlocuirii unui sistem economic bazat pe profit cu unul bazat pe nevoi, cu atât mai necesar avându-se în vedere catastrofa ecologică ce paște planeta. Însă acest socialism pentru care militează Mâna de Lucru este calitativ diferit de socialismul deformat, birocratic, experimentat în România înainte de 1989. O economie bazată pe nevoi nu poate funcționa decât dacă îi întrebi pe oameni care le sunt nevoile! Democrația este, așadar, indispensabilă socialismului, care altminteri e sortit să fie capturat și pervertit de o nouă castă privilegiată. Socialismul democratic este, de asemenea, inerent internaționalist, căci el nu poate avea șanse de supraviețuire pe termen lung dacă rămâne izolat la nivel global.
Nu în ultimul rând, o stângă revoluționară nu e sectară, ci deschisă către cooperarea cu alte forțe de stânga care își propun emanciparea condițiilor de viață ale majorității. Nu ne permitem să nu cooperăm unii cu alții. De aceea, grupul nostru face un apel deschis către celelalte organizații de stânga și, înainte de toate, către organizațiile de masă ale clasei noastre, sindicatele, pentru a construi o formă structurată de colaborare în serviciul obiectivelor noastre comune. O astfel de cooperare, credem noi, ar trebui să se materializeze în crearea unui nou partid de masă care să reprezinte interesele clasei lucrătoare, care să lupte deschis, atât la locul de muncă și pe stradă, cât și în instituțiile statului, pentru salarii mai mari, slujbe mai demne, servicii publice mai eficiente, locuințe accesibile pentru toți și, în genere, o economie pusă în slujba oamenilor și a mediului.
La 30 de ani de la începutul restaurației capitaliste în România, contextul e mai prielnic ca niciodată pentru a clădi alternativa politică pe care oamenii obișnuiți o așteaptă. Am asistat anul trecut la cel mai semnificativ val de greve din ultimele decenii. Greve ca cea de la fabrica Astra din Arad, unde muncitorii români s-au solidarizat cu colegii lor indieni cărora li s-au încălcat drepturile salariate, câștigând în cele din urmă salarii mai mari pentru toți, ori ca cea de la Electroaparataj Târgoviște, care a durat mai bine de 3 luni, arată potențialul existent. Lucrătorii români au un apetit de luptă tot mai crescut, iar mișcarea sindicală și stânga independentă trebuie să-l canalizeze în direcția construirii unei alternative politice de masă – socialistă, militantă și democratică.
