Invitat la congresul Pro România de la mijlocul lunii februarie, liderul Demos a vorbit de un „proiect comun”, în vreme ce un alt lider deja vorbește pe Facebook de „potențialul de alianță” al formațiunii. Credem că o eventuală alianță cu Pro România (și, se prea poate, PSD) ar fi o eroare crucială din partea Demos, nicidecum pragmatism. E pragmatism doar dacă scopul Demos e obținerea de poziții de putere pentru liderii săi, iar istoria stângii românești și nu numai e plină de astfel de reorientări „pragmatice”.
Dacă scopul e, însă, construirea unei „mișcări curate de stânga”, atunci aceasta nu se poate construi prin alianțe cu politicieni compromiși. Ponta e același politician care, ca premier, instaura legea marțială la Pungești pentru a servi interesele corporației americane Chevron. Pro România e același partid care pe propriul website se declară „pro-business” și care susține, ca prim crez economic, „limitarea intervenției statului în economie” – exact genul de dogmă neoliberală împotriva căreia Demos se poziționează.
Desigur, „pragmatiștii” susțin că numai prin astfel de alianțe poate Demos să se conecteze la publicul larg, să obțină acces la instituții, la puterea de decizie etc. – aceeași justificare folosită de toți oportuniștii de-a lungul vremii. Dar drumul către mase nu trece prin Ponta. Căci ce ar fi mai probabil: ca Demos, cu o bază socială ca și inexistentă, fără reprezentare politică ori vreo ancoră în mișcarea sindicală și cu o brumă de activiști deja istoviți după luptele interne de anul trecut, să împingă spre stânga partidul lui Ponta (și eventual PSD)? Sau ca Demos să arunce la gunoi tot efortul din ultimii ani de-a se legitima tocmai prin distanțarea de cei ca Ponta, să ajungă să-și modereze și mai mult programul și să devină practic un breloc pentru partidul mai mare? Vizibilitate crescută, într-adevăr, dar cu ce preț? Ce fel de vizibilitate? Și Remus Cernea a fost vizibil o perioadă, iar apoi partidul său ecologist s-a dizolvat în PSD, iar el a devenit un personaj al zilei de ieri.
Dacă Demos n-a construit mare lucru în ultimii patru ani nu e pentru că s-a ținut departe de compromisuri. E pentru că a avut un fundament teoretic șubred, un program modest, o strategie prematur de electoralistă, o orientare prea superficială față de mișcarea sindicală, o lipsă crescândă de democrație internă.
Desigur, contextul românesc încă prezintă obstacle importante pentru construirea unei alternative politice de stânga, însă prezintă și oportunități substanțiale în acest sens, cel puțin comparativ cu deceniile anterioare. În ultimii doi ani am asistat la valuri de greve tot mai semnificative, arătând un apetit de luptă tot mai mare al clasei lucrătoare. De asemenea, ideile de stânga și chiar cele anti-capitaliste, dacă nu și socialiste, au o deschidere crescândă în rândurile celor tineri. Blocada ideologică a neoliberalismului e tot mai fisurată. Cu toate acestea, din cauza lacunelor subiective înșirate mai sus, Demos nu a reușit să profite de pe urma acestor oportunități.
Una dintre aceste lacune, privitoare la democrația internă, s-a manifestat din plin chiar cu această ocazie, prin lipsa de mandat a liderului de-a reprezenta partidul la conferința altui partid. Iar aceasta ține, la rândul ei, de fundamentul teoretic, adesea tratat ca simplu moft academic de unii stângiști. Ține de modul în care înțelegem transformarea societății: prin mobilizare de masă sau prin lideri providențiali care se substituie acesteia, care se substituie până și propriilor membri de partid în orientarea față de alte forțe politice. E de datoria acestor membri acum să se opună oricărei scurtături oportuniste.
O mișcare curată de stânga se construiește în alianță cu organizațiile clasei pe care trebuie s-o reprezinte: sindicate, mișcări sociale, grupuri activiste și alte organizații de stânga. Se construiește printr-un program și o strategie consecvente, prin activism perseverent la firul ierbii. O alianță cu partide aflate la dreapta sa, cu un bogat istoric de guvernări anti-sociale, ar distruge bruma de credibilitate acumulată de Demos în ultimii ani și i-ar dilua și mai tare programul reformist deja limitat.
Așadar, îndemnăm membrii și simpatizanții Demos să se opună oricărei apropieri de partidele castei politice împotriva căreia stânga are de luptat. În schimb, Demos ar trebui să intre într-o dezbatere deschisă cu mișcarea sindicală și restul stângii independente pentru a iniția procesul de formare a unui partid de stânga de masă. Alternativa de care clasa lucrătoare și categoriile defavorizate din România au nevoie nu se poate construi decât prin răbdare și consecvență, nu prin scurtături oportuniste.
Demos e un partid mort și era dinainte de asta, de când au dat cu piciorul în aripa lor ”radicală”. Demos a fost gătuit chiar de Claudiu Crăciun, liderul său unic și probabil veșnic. E frumos când cânți despre democrație dar în intern bagi oleacă de fascism.
Nu cunoaștem exact situația internă din Demos, dar, într-adevăr, mare parte din lipsa sa de succes de până acum pare să țină de o cultură internă mai degrabă nedemocratică, centrată pe o conducere individuală, și nu una cu adevărat colectivă. Iar o cultură internă democratică e importantă nu pentru că așa dă bine, ci pentru că așa e cel mai eficient: cele mai bune idei programatice, strategice și tactice nu răsar din mintea unui singur individ, ci dintr-un proces colectiv de reflecție și dezbatere. Desigur, odată ce se ia în mod democratic o decizie pe plan intern, ea trebuie susținută la unison în exterior. Pe scurt, maximum de democrație pe plan intern, maximum de coeziune pe plan extern.