În noaptea de vineri spre sâmbătă, SUA, Marea Britanie și Franța au coordonat un atac aerian asupra teritoriului sirian controlat de guvernul Assad. Sub pretextul că acesta din urmă ar fi folosit, cu câteva zile înainte, arme chimice împotriva populației civile dintr-o suburbie a Damascului, intervenția occidentală a vizat o serie de laboratoare și depozite de arme chimice.
Ca să nu existe niciun dubiu, regimul Assad e un regim dictatorial care a comis, de-a lungul anilor, atrocități și abuzuri repetate împotriva propriei populații. Acele secțiuni ale populației care i se opun lui Assad sunt perfect îndreptățite să se organizeze și să lupte pentru înlăturarea sa de la putere. Însă de aici nu decurge automat că puterile străine – fie ele SUA ori Rusia, Marea Britanie ori Turcia – au vreo legitimitate să intervină în acest război civil.
În primul rând, temeiul recentei intervenții „umanitare” e complet nelegitim câtă vreme nu a fost înaintată nicio dovadă clară că Assad a folosit într-adevăr arme chimice împotriva populației civile. Greu de înțeles, de altfel, din punct de vedere tactic, de ce ar fi făcut-o tocmai acum, când e pe cale să câștige războiul, iar o intervenție militară i-ar îngreuna inutil situația. Mai mult însă, care mai e credibilitatea acelor puteri după ce acum 15 ani au falsificat rapoarte și mărturii despre „arme de distrugere în masă” pentru a justifica intervenția militară din Irak?
Ca și atunci, recenta intervenție a fost justificată pe baze „umanitare”, din grijă pentru populația civilă din Siria. Însă guvernelor din SUA, Marea Britanie și Franța le pasă de sirienii din Siria tot atât de puțin pe cât le pasă de sirienii care încearcă să scape din Siria și pe care i-au ajutat rușinos de puțin să-și găsească refugiu în țările lor. Mai mult, unde e această grijă „umanitară” pentru civilii uciși de Israel în Palestina, ori de Turcia în Afrin, ori de Arabia Saudită în Yemen?? De ce puterile occidentale nu schițează niciun gest împotriva celorlalte atrocități care au loc în aceeași regiune, ba chiar în aceeași țară? De ce, bunăoară, SUA tocmai a votat în Consiliul de Securitate al ONU împotriva condamnării celor mai recente crime comise de armata israeliană în Gaza? De ce niciuna dintre aceste puteri nu a condamnat recentul atac aerian condus de forțele saudite în estul Yemenului, soldat cu moartea a 12 civili, printre care și 7 copii?
Pentru că așa dictează interesele lor economice și geopolitice: Israel, Turcia și Arabia Saudită sunt „parteneri strategici” în regiune (numai anul trecut Marea Britanie a vândut saudiților armament de peste 1 miliard de lire sterline), în vreme ce regimul Assad și puterile care-l susțin, Rusia și Iran, nu. Competiția dintre aceste puteri implicate în conflictul din Siria vizează atât influența geopolitică în regiune, cât și, mult mai concret, bogăția de resurse naturale pe care zace regimul Assad, care i-a și permis acestuia, în ultimele trei decenii, un anumit grad de autonomie economică și politică față de sistemul capitalist global (încă) predominat de puterile occidentale. (Evident, această relativă autonomie a servit în special îmbogățirii spectaculoase a clasei conducătoare siriene.)
Totodată, această intervenție militară servește și interese domestice ale celor trei guverne agresoare. Trump, May și Macron se confruntă cu cote de popularitate tot mai mici, cu o rezistență tot mai mare față de politicile lor (vezi recentele greve din Franța), inclusiv din propria tabără politică (vezi diviziunile tot mai mari din Partidul Conservator cu privire la Brexit), dacă nu chiar cu posibilitatea tot mai verosimilă – în cazul lui Trump – de-a fi suspendați din funcție. Astfel, aceste guverne tot mai șubrede vor să-și întărească puterea și legitimitatea politică prin clasica metodă de-a distrage atenția de la problemele interne în numele nevoii imperative ca Țara să se unească împotriva unui presupus pericol extern; iar cine nu se raliază efortului militarist, nu e „patriot”.
E o metodă folosită, la vremea ei, și de Margaret Thatcher, care în 1982 avea o cotă de popularitate de numai 25%, cea mai scăzută dintre toți premierii britanici în secolul trecut, iar după Războiul din Falkland (care a durat puțin peste două luni) a crescut la 59%, permițându-i să câștige detașat alegerile din anul următor. May, Trump și Macron vor, iată, să aibă și ei propriul „Falkland”. Mai puțin contează pentru ei impactul pe care aceasta l-ar putea avea asupra situației în regiune și nu numai, în condițiile în care Rusia (ea însăși vinovată, în Siria, de atacuri soldate cu pierderi substanțiale de vieți civile) deja avertizase, înainte de atacul aerian, că va lua în vizor orice trupe americane implicate într-un atac asupra teritoriului sirian. Deși e puțin probabil ca aceste tensiuni să escaladeze peste noapte, războiul are propria sa dinamică, cu atât mai mult în contexte geopolitice volatile ca cel în care ne aflăm azi.
Numai că până și Thatcher (notorie, de altfel, pentru tendințe nedemocratice în alte privințe) a respectat atunci aparențele democratice și a obținut aprobarea Parlamentului ca să meargă la război. Liderii occidentali acum nu s-au sinchisit însă de acest principiu elementar al democrației liberale (ca să nu mai vorbim de aprobarea comunității internaționale). Acest abuz grav ne arată din nou că domnia legii, separarea puterilor și ceilalți stâlpi ai democrației liberale nu sunt prea rezistenți atunci când stau în calea intereselor economice și politice ale elitelor conducătoare. Asta se întâmplă, din nou, tocmai în acele „democrații mature” care de obicei predică altor țări pe aceste teme. Din păcate, mai niciunul dintre comentatorii și analiștii de la noi care apără eroic principiile democrației liberale pe plan intern nu s-a dovedit suficient de consecvent încât să le apere și în acest caz.
Din păcate, Războiul din Siria nu e un film american în care „ăia buni” se bat cu „ăia răi”. În acest război, toate părțile beligerante reprezintă interesele diverselor elite politice interne și internaționale. Poporul sirian este prins la mijloc și numai dinspre el se poate naște, cu ajutorul solidarității internaționale, alternativa care acum lipsește. Proiectul democratic din Rojava, cu toate meritele și limitele sale, ne arată că o astfel de alternativă nu e doar posibilă ci și viabilă (inclusiv sub aspectul eficienței militare împotriva ISIS). După cum ne-au demonstrat-o deja intervențiile catastrofale din Afganistan, Irak și Libia, bombele n-aduc democrație.
Pentru mai multe despre situația actuală din Siria, citiți ultimul articol de pe site-ul CWI.
