COVID-19: un bilanț provizoriu și perspective pe termen scurt

La mai bine de o săptămână de la tranziția de la starea de urgență la starea de alertă, care la prima vedere nu pare să mai mult decât un artificiu legislativ menit să ocolească Constituția, se cuvine o evaluare succintă a modului în care statul român a făcut față până acum pandemiei de COVID-19. Deși greul nu a trecut și, probabil, nici n-am ajuns la el, data de 15 mai are totuși o încărcătură simbolică și politică care merită interogată.

Starea de urgență: Suspendarea democrației și criminalizarea cetățenilor

De la instaurarea stării de urgență, conducătorii țării au avut, față de propria populație, o atitudine plină de superioritate și aroganță, menită de fapt să ascundă o incompetență crasă. Suspendarea completă fără, niciun fel de consultare publică, a drepturilor elementare – România fiind una din puținele țări care s-a derogat de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – și criminalizarea cetățenilor de rând prin aplicarea unui cuantum de amenzi complet absurd raportat la veniturile românilor, a scos în evidență încă o dată iraționalitatea inerentă statului capitalist periferic, care, lipsit de resurse materiale și administrative, s-a luptat cu un inamic microscopic folosind singura unealtă disponibilă, forța represivă. 

Cu toate lipsurile materiale caracteristice statelor est-europene, corodate de 30 de ani de neoliberalism, excesul de zel al guvernului Orban iese totuși în evidență și în comparație cu măsurile luate de țările vecine, în care deși vedem aceleași măsuri de distanțare socială (interzicerea evenimentelor publice, închiderea parcurilor, restaurantelor, cluburilor, restricționarea traficului public etc.), nicăieri populația nu a mai fost pedepsită într-un mod atât de drastic și irațional precum în România, unde un sfert de milion de români au primit amenzi pentru deplasare fără declarație, amenzi care au depășit, în total,  100 de milioane de euro. Această sumă e la fel de mare ca totalul impozitului pe profit încasat de statul român pe luna februarie (deci înainte de restricționarea activității economice)! Asta ne spune multe despre caracterul statului român de azi: blând cu patronii, necruțător cu oamenii de rând. În România, șansele au fost să fii amendat nu pentru că ai fi contribuit efectiv la răspândirea coronavirusului ci pentru că nu ai completat declarația pe proprie răspundere – un model autoritar, care deschide ușa pentru nenumărate abuzuri și care victimizează o parte deja vulnerabilă a populației.

Graficul de mai jos urmărește evoluția „luptei” cu pandemia pe perioada stării de urgență. A fost nevoie de 41 de zile pentru ca numărul de teste efectuate să depășească numărul de amenzi și doar intervenția Avocatului Poporului, care a atacat la CCR neconstitutionalitatea amenzilor, a aplatizat curba amenzilor. În același timp, numărul de cazuri pozitive crește constant, în medie cu 2-3% pe zi, un indicator că nu ne aflăm încă în vârful curbei și că lupta cu epidemia e departe de a fi depășită. 

Datele au fost preluate din Buletinele de presă zilnice emise de stirioficiale.ro

Unele măsuri adoptate de Guvern pentru protejarea cetățenilor, cum ar fi interzicerea adunărilor publice, sunt binevenite deoarece au o bază științifică și s-au dovedit a fi eficiente în alte locuri, dar alte măsuri excesive nu au nicio logică reală, fiind echivalentul purtării a 3 măști de protecție în loc de una singură. Sancțiunile au o logică în eforturile de prevenire a răspândirii virusului, dar devin absurde când sunt date la mai mult de un sfert de milion dintre cetățenii celei mai sărace țări din UE.

Cei 30 de ani de erodare a statului social și de întărire a statului represiv au transformat statul român într-unul neoliberal și autoritar, care oscilează mereu între o  relație de indiferență față de propriii cetățeni (de văzut doar situația muncitorilor trimiși în timp de pandemie la muncă în Germania și Anglia, sau sutele de mii de muncitori disponibilizați ilegal de la începutul stării de urgență) și una  abuzivă, al cărei răspuns la criză nu e cooperarea cu propriii cetățeni ci pedepsirea lor. Într-un stat cu adevărat social (așa cum statul român e definit în Articolul 3 din Constituție), intervenția în rândul populației ar fi fost făcută cu asistenți sociali și medici, nu doar cu armata și poliția, iar cei mai vulnerabili dintre noi ar fi primit măști și materiale de igienizare, nu bătăi și amenzi. 

Ce ne mai rezervă pandemia

În ceea ce privește criza medicală, atât la nivelul țării noastre, cât și la nivel global, epidemia pare a fi încă pe o pantă ascendentă. Mai mult, avându-se în vedere că mai avem de așteptat cel mai probabil peste un an până la apariția unui vaccin, mulți cercetători prevăd că și după depășirea fazei actuale a pandemiei vor urma irupții mici sau chiar valuri noi. Văzând cât de repede s-a epuizat voința politică de a încetini economia de dragul sănătății publice, ne întrebăm în ce măsură vor mai accepta autoritățile alte perioade de carantină, chiar dacă acestea vor deveni necesare. Ne este deja clar că guvernul este în mare măsură indiferent față de neajunsurile materiale ale populației pe timpul carantinei, motiv pentru care  nu întrevedem un răspuns mai „generos” după câteva luni de criză economică și epuizarea bugetului public, ba dimpotrivă.

De îndată ce un vaccin va fi disponibil, este necesară organizarea unui program de vaccinare a populației pentru a elimina riscul unor noi epidemii. Cel puțin în această privință nu ne așteptăm ca vreo guvernare de dreapta să dea dovadă de atât de multă imbecilitate politică încât să refuze un program universal de vaccinare. Între timp, însă, este nevoie de o reconstrucție a sistemului sanitar, puternic șubrezit în urma ultimei crize economice, de dezvoltarea capacităților autohtone de producție farmaceutică, pentru a nu depinde de piața mondială, unde România are o poziție periferică, și de eliminarea hopurilor peste care o persoană de rând trebuie să treacă pentru a primi îngrijire medicală, acestea având mai puțin nimic de-a face cu eficiența sistemului și mai mult cu descurajarea populației de-a apela la sistemul public de sănătate. Fără o asemenea reformă, orice program de vaccinare va fi sufocat de aprovizionare lentă, împotmoliri birocratice și probleme de distribuție, iar fiecare zi de întârziere se va număra în decese care ar putea fi evitate.

Principalele lecții de până acum 

Pandemia prin care trecem îi va face pe mulți să tragă câteva concluzii importante despre societatea în care trăim. În primul rând, cum am spus deja, se relevă cât se poate de clar nevoia unui sistem medical public, bine finanțat și gestionat corect, prin participarea transparentă și democratică a tuturor categoriilor relevante, de la medici, la asistente, la membrii comunității. Absurditatea privatizării sistemului medical, de care în realitate ar beneficia numai companiile medicale private, probabil va forța guvernul PNL să amâne aceste planuri pentru o bună perioadă de timp. 

În al doilea rând, faptul că producția și distribuția bunurilor și serviciilor de bază a continuat și în timpul stării de urgență, ne-a arătat că mulți dintre așa-zișii muncitori „necalificați” sau „slab necalificați” sunt totodată „esențiali” pentru mersul societății, de la lucrătoarele din supermarketuri la lucrătorii din salubritate. Aceste categorii de lucrători se bucură acum de o apreciere mai mare din partea societății, însă aceasta trebuie să treacă dincolo de gesturi simbolice complet futile și să se traducă în salarii mai bune salarii și condiții contractuale mai avantajoase. Criza economică în care deja ne aflăm va pune presiune mai întâi tocmai asupra acestor categorii, iar restul clasei noastre, începând cu mișcarea sindicală, trebuie să răspundă cu solidaritate și susținere efectivă, nu doar vorbe goale.

În al treilea rând, faptul elementar că economia se blochează când milioane de lucrători se opresc din lucru ne arată că, în ultimă instanță, nu patronii sunt cei care generează prosperitate, ci forța de muncă de pe urma căreia fac profit. Ne arată puterea potențială enormă a clasei lucrătoare și ce câștiguri substanțiale ar putea obține dintr-o grevă generală care ar amenința paralizarea economiei. Dacă există presiuni tot mai mari ca economia să revină „la normal”, deși cel mai probabil încă nu am atins vârful pandemiei în România, aceste presiuni vin din partea patronatelor care își văd rata profitului scăzând vertiginos. Desigur, sunt și lucrători obișnuiți, mai ales cei fără contract permanent, care cer repornirea economiei, însă o fac numai pentru că statul român – aflat în slujba marelui capital – nu le oferă protecția socio-economică de care au nevoie. Ar putea s-o facă, desigur: există, în genere, resurse suficiente în societatea noastră pentru a acoperi nevoile de bază ale tuturor, fără a reporni economia înainte ca evoluția virusului s-o permită. Lucrătorii nu trebuie puși să aleagă între a muri de virus ori a muri de foame. 

În al patrulea rând, statul român, care nu e doar un stat capitalist dar e și unul periferic, cu statut semi-colonial, și-a demonstrat incapacitatea de-a interveni eficient pentru a gestiona o criză de asemenea proporții. Căci pentru asta ar fi avut nevoie de măsuri cvasi-socialiste de naționalizare, organizare a producției etc. În schimb, ca și alte state capitaliste mai bogate, în această perioadă statul român nu a fost în stare să furnizeze stocurile minim necesare de teste și echipamente de protecție, ducând astfel la cea mai mare rată de contaminări în rândurile personalului medical dintre toate statele membre ale UE. Chiar și când s-a rechiziționat spitalul privat din Cluj, Polaris, s-a făcut într-un mod inept, care a rezultat în refuzul personalului de acolo să lucreze sub tutela Ministerului Sănătății.

În al cincilea rând, în fața acestor eșecuri pe bandă rulantă ale guvernării pe care o tutelează, Iohannis a recurs la vechea tactică a elitelor conducătoare de a-i dezbina pe cei conduși, în cazul de față printr-o ieșire de un șovinism inacceptabil împotriva comunității maghiare. 

Criza economică

Pentru cei mai mulți dintre noi, consecințele economice vor fi probabil aspectul cel mai dur resimțit. Marile afaceri și guvernele țărilor dezvoltate au pus actuala criză economică pe seama pandemiei pentru a scăpa de responsabilitatea lor în producerea acestei situații. Această criză era însă de ceva vreme la orizont, iar panica cauzată de epidemia actuală și de conflictul între Rusia și Arabia Saudită pe prețul petrolului, care a dat pentru prima oară prețuri regionale negative la petrol, nu au fost decât factorii catalizatori, care au grăbit venirea crizei și au adâncit-o prin reducerea masivă a activității economice. Cauzele profunde ale acestei crize stau în structura sistemului economic global, care nu a suferit nici o schimbare semnificativă după ultima criză din 2007-08. Relansarea economică, pe cât de anemică a fost, s-a realizat prin producerea unei noi bule financiare care să o înlocuiască pe cea spartă acum 13 ani. Speculațiile financiare scăpate de sub control și creșterea datoriei private a marilor corporații au crescut volatilitatea piețelor financiare. Pe de altă parte, continuarea tratamentului de austeritate și de reducere a sectorului public prin care cele mai multe economii capitaliste au răspuns la ultima criză, împreună cu scăderile masive de taxe, au slăbit mai mult ca data trecută capacitatea statului de a interveni în economie. 

Prognosticul actual al Comisiei Europene prevede o scădere de 6% a PIB-ului pe 2020, cu un deficit bugetar de 9-10%. Bineînțeles, dacă am învățat ceva din crizele anterioare, aceste previziuni sunt optimiste și nu iau în considerare complicațiile care se vor naște în urma reacțiilor și contra-reacțiilor la nivelul economiilor naționale, precum și în urma unui al doilea val al actualei epidemii lovind mai târziu anul acesta sau cândva anul viitor. Despre predicțiile guvernului liberal nici nu mai vorbim – o contracție a economiei de sub 2% în condițiile actuale e pură fabulație. Vom fi martori, cel mai probabil, la radierea creșterii economice din ultimii ani. Având în vedere că sistemul capitalist nu a lăsat niciodată un dezastru să scape ne-exploatat, ne așteptăm ca și această criză să scoată la iveală tendințele cele mai rapace ale marilor afaceri, care vor cere oamenilor de rând să strângă cureaua de dragul economiei. Astfel, măsurile neo-keynesiene cu care flirtează, de nevoie, unele țări din Vest cu surplusuri pe măsură, nu au nicio bază materială într-un stat periferic precum al nostru, sărăcit și aservit marelui capital.

Situația politică

În plan politic, căderea în sondaje a PNL continuă: după ce la începutul anului aceștia păreau că ar putea obține o cvasi-majoritate în parlament la următoarele alegeri, incompetența și maniera brutală cu care au răspuns la criza actuală i-au adus pe liberali la doar câteva procente distanță de PSD (diferența dintre cele două partide mari scăzând de la 27% la doar 8%). În același timp, partidele mici de dreapta cu care PNL se visa partener de coaliție au scăzut și ele, USR-ul erodându-și tot progresul din ultimul an și jumătate, în timp ce celelalte (ALDE, PLUS, PMP) par să fi căzut sub pragul electoral. Având în vedere că guvernul Orban va trebui acum să gestioneze criza economică și pandemia continuă, situația lor electorală cel mai probabil se va înrăutăți, ca și pentru ceilalți membri ai „coaliției anti-PSD”. Aceasta și-a construit întreaga critică la PSD pe baze pur demagogice (neputând, de altfel, să lanseze vreo critică autentică a PSD-ului când sunt ei înșiși vinovați de aceleași păcate). 

Acum că dreapta anti-PSD a ajuns la putere și că realitatea materială s-a reafirmat printr-o dublă criză economică și medicală, toată perdeaua de fum propagandistică s-a risipit, și se prea poate ca PNL să nu reușească să obțină o majoritate parlamentară nici măcar împreună cu cele 5-6 partide de dreapta cu care au răsturnat ultimul guvern Dăncilă. În funcție de care dintre cele două partide mari va conduce viitoarea majoritate parlamentară, va depinde cât de severă va fi austeritatea cu care statul român, subordonat complet capitalului, va răspunde la criza economică pe care o vom resimți din ce în ce mai tare în următoarele luni. În ultimă instanță, însă, niciunul dintre aceste partide nu are soluții reale la probleme structurale ale economiei.

Atât politic, cât și economic, această situație ar trebui să fie o oportunitate pentru stânga să intervină și să organizeze masele către un program politic care să nu deconteze încă o dată pierderile suferite de marile afaceri pe seama oamenilor de rând. Un asemenea program ar presupune ca orice intervenție a statului pentru a salva diferite ramuri ale economiei să vină cu naționalizarea firmelor mari și trecerea lor sub control democratic, și nu doar cu scoaterea din faliment pe bani publici a câtorva patroni. Ar mai presupune, de asemenea, ca resursele publice să prioritizeze creșterea nivelului de trai al oamenilor de rând și dezvoltarea sectorului public, în locul tăierilor salariale și vânzării pe nimic a bunurilor publice de dragul reducerii deficitului bugetar pe termen scurt.

Există o nemulțumire suficient de larg răspândită în rândul populației, iar faptul că am experimentat într-un timp atât de scurt incompetența, corupția și disprețul față de populație a două guverne diferite discreditează orice pretenții de superioritate ar putea emite puterea sau opoziția. Din păcate, lipsa unei formațiuni de stânga suficient de puternice încât să mobilizeze această nemulțumire populară în acțiune politică se resimte cu atât mai dur în această perioadă. Restricțiile încă în vigoare și starea de semi-închidere nu fac decât să îngreuneze orice încercare de organizare pe termen scurt. Chiar și fără un vehicul electoral propriu, situația cere ca în lunile ce urmează să se formeze rudimentele unei coaliții muncitorești, care să organizeze o rezistență în fața atacului deschis la care vor fi supuse clasele populare.