După ce s-au vărsat zeci de milioane de euro, mii de ore de dezbateri tv și discuții în online și offline, nenumărate rânduri de propagandă, duminică s-a încheiat această diversiune masivă. Reacțiunea, având de partea sa partidele mari, bisericile și cea mai mare parte din mass-media tradiționale, precum și o prezență covârșitoare pe internet, s-a văzut îngenuncheată la urne. După cum am afirmat și în trecut, acest vot nu avea nici un fel de relevanță pentru majoritatea românilor, chiar și pentru cei conservatori în plan personal, iar rezultatul votului a arătat aceasta fără urmă de îndoială.
Frontul politic
Tabăra conservatoare se află acum în haos deplin. Consensul „ecumenic”, care a unit, cu câteva excepții notabile, aproape toate bisericile și partidele parlamentare, s-a spart brusc, fiecare acuzându-și vecinul de front de subminare a cauzei. Conducerea Coaliției pentru Familie (CpF) a descoperit brusc că asocierea referendumului cu PSD-ul condus de Liviu Dragnea a fost toxică, în timp ce ideologii conservatori au început să se blesteme unul pe altul, pe clericii diferitelor culte, sau pe întreg poporul pentru umilința suferită. În PNL, toți oportuniștii au ridicat capetele visând posturi de conducere, iar poziția lui Dragnea, care abia reușea să țină sub control facțiunile PSD-ului, este acum și mai șubredă. După ce și-au petrecut întreaga lună dinaintea referendumului într-o euforie constantă, siguri pe victoria lor zdrobitoare, ștabii dreptei au fost loviți de o mahmureală grea când „poporul păcătos” nu li s-a aliniat în spate.
Analiza grupului nostru a fost confirmată pe deplin. Electoratul românesc s-a văzut pus în fața unei probleme complet străine de realitățile sale, problemă importată de o rețea de activiști conservatori care au venit să vorbească despre obsesiile lor cu „ideologia de gen” și „marxismul cultural” unei populații care nu are școli și spitale funcționale. Poate că fiind conștienți de hăul dintre ei și restul societății (sau pur și simplu din cauza tendinței lor patologice către manipulare și paranoia), conservatorii au recurs la cele mai grosolane falsificări imaginabile în propaganda lor, răspândind știri false cu creștini persecutați în Occident, și lansând mesaje care mai de care mai halucinante, amenințând votanții că dacă nu trece modificarea constituției, statul le va lua copiii pentru a-i da cuplurilor homosexuale, că vor fi arestați pentru opinii „incorecte” politic, că se va legaliza treptat și pedofilia ș.a.m.d. Confruntați cu asemenea deliruri, votanții nu s-au obosit să vină la urne.
Manipulările nu au încetat însă nici după referendum, CpF petrecându-și ultimele ore înainte de dizolvarea legală lansând interpretări aberante și falsificări. Aceștia au început prin a se consola că au o bază de susținere de „aproape 4 milioane” (care a devenit foarte repede 4 milioane), iar membrii săi deja speculează cum ar putea mobiliza acest bazin ipotetic pentru a câștiga poziții politice. Realitatea este însă cu totul alta – dintre cei prezenți la vot, doar puțin peste 3,5 milioane au votat cu opțiunea „Da”, iar, la fel ca în cazul semnăturilor, este discutabil în ce măsură votul multora dintre ei a fost motivat de adeziunea fermă la valorile conservatorilor. În ceea ce privește gargara despre „valul de voturi din diaspora”, venite din partea celor care ar fi simțit pe pielea lor misterioasele efecte ale „neomarxismului”, aceasta cade dezarmată în fața realității, românii din străinătate votând la nivelul relativ redus la care votează de-obicei, neajungând nici măcar la o treime din numărul de voturi de la alegerile prezidențiale din 2014.
Mai mult, în ciuda acuzațiilor de trădare din partea PSD-ului și a celorlalte partide (acuzații destul de stranii altfel, având în vedere pretențiile CpF de a nu fi susținută de către partide!), faptele arată altceva. A existat o mobilizare masivă din partea filialelor locale ale partidelor, fapt ce poate fi probat atât prin lunga listă de măsuri luate pentru a ușura atingerea pragului de 30% (două zile de vot, eliminarea verificării electronice, scăderea pragului pentru votul din diaspora cu peste 200.000 de voturi etc.), cât și prin activitatea de la urne. Au fost peste 400.000 de voturi pe listele suplimentare din țară, depășind cu mai bine de 50.000 de voturi situația de la parlamentarele din 2016, când miza era mult mai importantă pentru liderii locali de partid. În sfârșit, se poate vedea fără prea mari dificultăți că, față de alegerile din 2016, diferențele în ceea ce privește prezența la vot au fost, cu câteva excepții, de 10-20%, ceea ce era de așteptat avându-se în vedere mizele mult mai mărunte ale referendumului și campania de boicotare. Nimeni nu poate acuza guvernarea că nu a făcut tot ce i-a stat în putere, întinzând limitele legii până unde a putut pentru a valida votul. Aceasta este capacitatea reală a partidelor și bisericilor de mobilizare populară.
Campania religioasă
Este de remarcat totodată spulberarea mitului influenței politice a Bisericii Ortodoxe Române. În ciuda atenției speciale de care se bucură opiniile clerului ortodox din partea politicienilor români (ca să nu vorbim de sprijinul material pe care BOR îl primește din banul public), populația s-a dovedit a nu fi pe atât de manipulabilă pe cât își imaginau elitele. Prinsă într-o relație de dependență toxică cu partidele mari, incapabilă de-a propune schimbări structurale care să îmbunătățească condițiile materiale de viață ale enoriașilor săi, dincolo de actele mărunte de caritate creștină, și găzduind o mulțime pestriță de abuzatori, infractori și fasciști, BOR a ajuns o organizație-mamut ai cărei enoriași prezenți la slujbe se împuținează pe an ce trece, o instituție greoaie care-și construiește, biserică cu biserică, ceea ce promite să devină cel mai mare lanț de muzee din țară, neștiind cum să-și păstreze relevanța în viețile oamenilor de rând decât agitându-se pe teme legate de ce fac românii cu corpurile lor și ce învață copiii în școli. Complet aservită intereselor politicienilor și patronilor, doar mașinile de lux ale prelaților ne mai amintesc că Biserica nu s-ar mai afla în Evul Mediu, când servea puterea boierească.
Pe de altă parte, însă, am putut observa o mobilizare intensă a bisericilor penticostală și baptistă, județele cu cele mai mari numere de credincioși neoprotestanți având și printre cele mai mari rate de prezență la vot (Suceava, Bihor, Botoșani, Bistrița-Năsăud etc.). Acest fapt este ușor explicabil, dat fiind că aceste culte se află pe o pantă ascendentă în ceea ce privește numărul de enoriași, depășind BOR cu ușurință în activități caritabile și prozelitism. Mai mult, liderii lor religioși au făcut adesea legătura între finanțatorii conservatori americani (și nu numai) și organizațiile românești. Din cauza aceasta, s-a putut observa și o prezență disproporționată prin eșaloanele superioare ale CpF a liderilor și propagandiștilor conservatori penticostali și baptiști, față de procentul mic al credincioșilor lor din populația generală.
Încercând să mai aline din mizeria oamenilor săraci și disperați, liderii religioși își construiesc în același timp relații puternice de finanțare cu Vestul, precum și rețele de cadre (activiști, ideologi, propagandiști etc.), astfel promovând cu succes teme precum cea a referendumului, fără legătură cu problemele societăților în care aceștia intervin, dar care le consolidează pozițiile sociale. Campania internațională a reacțiunii religioase nu urmărește doar să schimbe societățile după fanteziile liderilor săi, ci și să le blocheze în dezbateri absurde, care divizează populația și șubrezesc solidaritatea între mase, în timp ce lasă mână liberă capitalului internațional să acționeze nestingherit. Astfel că, în timp ce agenda publică a fost înfundată cu tematica referendumului, decidenții noștri au tăiat 4000 de posturi din educație și negociază un tun major pe gazele naturale din Marea Neagră.
Campania pentru boicot și limitele progresismului liberal
Ajungem astfel la mișcarea pentru boicotarea referendumului. Trebuie din capul locului să salutăm sutele de oameni care s-au implicat ca simpli voluntari, răpindu-și din timpul liber nenumărate ore pentru a se opune avansului conservatorismului dur prin societatea și instituțiile românești. Deși au fost confruntați cu un cvasi-monopol media și cu resursele practic nelimitate ale conservatorilor, activiștii pentru boicotare au reușit să creeze suficiente breșe în monologul reacționar încât să-și facă vocile auzite. Mobilizarea exemplară a multora nu doar că a fost decisivă la blocarea referendumului, o bornă importantă din agenda dreptei dure, dar a și contribuit la familiarizarea multora cu problemele persoanelor LGBTQ, într-o țară în care însăși existența minorităților sexuale este mereu pusă în discuție.
După cum am insistat în trecut, nu existența vreunei bariere naturale sau a unei intoleranțe înnăscute determină atitudinile negative ale multora față de minoritari, ci bagajul ideologic al tradiției și distanța pe care acest bagaj o pune între oameni. Există cu siguranță o paletă largă de atitudini homofobe printre români, ca urmare a mai multor secole de demonizare a persoanelor queer, însă aceste atitudini apar în contextul unei ignoranțe cvasi-totale cu privire la viețile celor pe care majoritarii îi disprețuiesc. În interiorul acestei ignoranțe, forțele conservatoare își pot insera cele mai absurde născociri despre persoanele LGBTQ, așa cum o făceau odinioară antisemiții, delirând despre ritualurile secrete ale evreilor. Din această cauză, este absolut esențială munca pe care oamenii de rând din comunitățile LGBTQ și aliații lor au depus-o, care pentru mulți a înlocuit o figură abstractă a minoritarului, încărcată cu marotele discursului reacționar, cu oameni în carne și oase. Doar de la astfel de demersuri se poate depăși fragmentarea profundă a societății și astfel reclădi solidaritatea de clasă a maselor.
Cu toate acestea, trebuie să semnalăm din start un set de probleme apărute în unele segmente ale mișcării pentru boicot. Nu ne vom obosi discutând despre mizele și intențiile USR-ului. Partidul și-a învățat lecția după ce propriul electorat s-a revoltat atunci când conducerea a abordat ambiguu și anemic problema referendumului. Dincolo de politicile economice și anti-sociale de dreapta, singura „doctrină” consistentă a acestui partid pare să fie oportunismul, pe care îl vom vedea fără îndoială la lucru în următoarea perioadă, când va încerca își asume toate meritele pentru rezultat. Însă nu putem trece peste o anumită grilă liberală de interpretare la care a fost supus rezultatul referendumului, și care pare a acapara cu rapiditate segmentele progresiste ale societății. Aceasta are două aspecte: primul, un optimism exagerat față de realitățile contextului actual, iar al doilea, reinterpretarea luptei din jurul referendumului ca fiind nu una între reacțiune și progres, ci între „Europa” sau „valorile occidentale” și o misterioasă amenințare rusească care ar fi fost învinsă prin boicot.
Să fim bine-înțeleși: campania pentru boicot a fost un factor semnificativ în rezultatul referendumului, însă eșecul reacționarilor a putut avea loc doar în contextul unei demobilizări masive a electoratului. Oamenii au înțeles pe bună dreptate că referendumul nu e decât o fumigenă, iar mulți alții nici măcar nu au apucat să afle despre ce-i vorba. A nu avea nici o alegere reală de făcut a fost și rămâne condiția cea de toate zilele a majorității covârșitoare a românilor de-a lungul tranziției. Din cauza aceasta, considerăm exagerat optimismul care a transformat eșecul total al conservatorilor de a se ridica la înălțimea retoricii lor într-un triumf al „valorilor liberale”. Efuziunile de acest fel poate că ajută la consolidarea încrederii în sine a segmentului progresist al clasei de mijloc, crescând prestigiul organizațiilor civice în interiorul acestei bule, însă pe termen lung ne orbește în fața situației reale din țară și a provocărilor pe care aceasta le ridică. Această victorie a fost în aceeași măsură una a anti-pesedismului, pe cât a fost a boicotului progresist, și mai mult decât orice expresia deziluzionării profunde a maselor față de clasa conducătoare și instituțiile sale partinice, media și religioase. În interiorul acestei deziluzii trebuie căutat realismul oamenilor de rând față de condițiile lor concrete și dezvoltat într-o conștiință politică propriu-zisă, care să înțeleagă problemele prezentului în tot ansamblul lor și să ofere cheia rezolvării lor. Altminteri, această deziluzie va cădea, mai devreme sau mai târziu, pradă unui reacționarism și mai periculos decât cel înfrânt de data aceasta.
În al doilea rând, trebuie să refuzăm paranoia pe care unii dintre liberalii din tabăra boicotului au încercat să o impună întregii mișcări. Aceștia au ascuns adevăratele forțe din spatele campaniei referendumului în spatele unui văl de mitologii rusofobe. Nimeni nu neagă conservatorismul dur al oligarhiei putiniste, însă flamura „pericolului rus” pe care mulți progresiști au fluturat-o este o aberație fără noimă, menită să mascheze un adevăr mai simplu: conservatorii din spatele Coaliției pentru Familie sunt cât se poate de racordați la „valorile occidentale”, care pe lângă reperele luministe și socialiste, includ și o istorie lungă de bigotism și atrocități, printre care și o tradiție foarte bogată de homofobie, pe care marile puteri europene nu s-au sfiit să o exporte în coloniile unde nu se dezvoltase de la sine.
Mai mult, nu Rusia a distrus plasa socială de siguranță, drepturile sindicale sau serviciile publice românești, făcând viețile familiilor de aici insuportabile, ci politicienii români urmărind, adesea cu exces de zel, directivele și recomandările Uniunii Europene, ale FMI și ale altor reprezentanți ai capitalului. Situația actuală, în care cupluri, de același sex sau de sexe diferite, care vor să își formeze familii întâmpină piedici precum lipsa locuințelor, nevoia de a lucra la sute sau mii de kilometri distanță, ziua de muncă în continuă creștere etc., nu este vreun rezultat al intervențiilor rusești, ci al poziției României în periferia capitalismului european, unde aceasta servește ca rezervă de forță de muncă ieftină care să suplinească nevoile capitalului din țările vestice.
Este aberant să ne concentrăm pe sprijinul minimal mediatic, reprezentat de rețeaua Sputnik și cele câteva figuri fascistoide admiratoare de Putin, când grosul fondurilor și sprijinului logistic a venit din partea unor organizații internaționale conservatoare cu membri prin mai multe țări occidentale, dar în special în SUA. Această rețea este responsabilă de sprijinirea valului de inițiative homofobe, transfobe, misogine și anti-seculare din numeroase țări africane (precum Uganda, Gambia sau Nigeria), precum și de referendumuri similare în țări din vecinătatea noastră, ca Slovacia și Croația. S-a ajuns ca un reacționar de un anti-rusism dement și susținător dogmatic al UE și NATO precum Adrian Papahagi să fie numit de anumiți progresiști „susținător al lui Putin”. Credem că datoria stângii este de a spune întotdeauna adevărul maselor și de a nu falsifica oportunist realitatea când aceasta ar încurca socotelile de moment ale unora.
Putem identifica două motive în spatele acestei strategii. Primul ar fi dorința de a apela la sentimentele relativ pozitive ale românilor față de „Europa”, în speranța că acestea s-ar întinde prin asociere asupra problemelor minorităților sexuale. Însă drepturile egale pentru persoanele LGBTQ nu pot fi obținute într-un mod durabil, care să nu se inverseze cu prima schimbare a vânturilor politice, prin invocarea unor „obligații de tratat” ale României, ci numai prin susținerea maselor. Mai mult, invocând mereu amenințarea cu „dezamăgirea Europei” și „trădarea valorilor occidentale”, progresismul liberal face jocul conservatorilor, care numesc de la bun început drepturile LGBTQ „un import vestic”, pe care „organizațiile internaționale” încearcă să-l impună și care nu are nimic în comun cu „valorile autohtone”.
Al doilea motiv ar fi păstrarea unei „respectabilități” liberale care se pierde foarte ușor când expunem părțile murdare ale „civilizației europene”, mai ales cum ea întruchipată azi de UE. Evident, liberalismul românesc, fie el mai de stânga sau mai de dreapta, nu are cum să renunțe la europenismul militant, deoarece existența și bunăstarea acestui liberalism și a elitelor sale depinde de prezența României în capitalismul european integrat. Însă, poziționându-se astfel, acesta expune victoriile progresiste la orice naționalisme anti-europene locale, ignorând totodată abuzurile nedemocratice ale UE înseși. În ceea ce ne privește, considerăm că a lega soarta persoanelor LGBTQ din România de soarta curților și consiliilor europene este o eroare gravă, cu atât mai mult cu cât acele curți și consilii promovează politici neoliberale responsabile pentru nesiguranța materială a milioane de lucrători români. Așadar, nu pentru că „așa e european” cerem recunoașterea drepturilor egale pentru toți, indiferent de tipul de familie pe care o aleg, sau dacă aceștia aleg sau nu să se asocieze în familii, ci pentru că așa este drept, indiferent că ne aflăm în România, Uganda, Rusia sau Germania.
Apel la continuarea luptei
Eșecul inițiativei conservatoare de a limita prin lege dreptul tuturor familiilor de a fi recunoscute ca atare de către stat are o importanță majoră. Referendumul acesta a expus faliile uriașe între societate și elitele sale politice și religioase. El a expus în același timp fragilitatea reală a mișcărilor de extremă dreapta, care de azi înainte nu vor mai putea să pretindă a vorbi „în numele poporului” și a pretinselor sale valori. Societatea românească se dovedește a fi deschisă spre schimbare, iar sarcina stângii în următoarea perioadă este de a mobiliza și organiza masele ajutându-le să-și depășească blocajul între pasivitate și impotență în care le-a înfundat sistemul politic actual cu elitele sale.
Mai mult, mobilizarea din perioada acestei campanii nu trebuie irosită – câtă vreme dreapta a ridicat mingea la fileu, stânga trebuie să se folosească de această oportunitate pentru a urmări un program real de sprijinire a familiilor românești, cu tot ce presupune aceasta, începând cu recunoașterea legală a familiilor LGBTQ, indiferent ce denumire va căpăta această recunoaștere, și până la tratamentul egal al tuturor familiilor, cu tot ce implică aceasta: subvenții, drept la adopție ș.a.m.d. Dincolo de recunoaștere, trebuie să luptăm pentru sprijinul public real al acestor familii, cu tot ce înseamnă aceasta: combaterea abuzului și violenței domestice prezente în nenumărate gospodării românești, construirea unor sisteme de sănătate și educație de calitate, locuințe și spații publice care să ofere mai mult decât o viață suportabilă, putere de negociere la locul de muncă, salarii decente care să mai oprească din exodul economic etc. Reacționarii și-au creat, cu fonduri și idei de import, Coaliția Familiei abstracte, existentă doar în fanteziile lor ideologice – stânga trebuie să organizeze un front unit al familiilor reale, precum și al tuturor celor care nu își formează familii, și să lupte prin campanii la firul ierbii pentru problemele lor concrete.
