De ceva vreme se vobește tot mai mult despre fascism și anti-fascism. Există, însă, multă confuzie în jurul acestor termeni. În special, pare să domine o accepțiune foarte laxă a fascismului. Însă acesta are un caracter și rol anume în evoluția capitalismului: e o soluție de avarie atunci când sistemul intră în criză, iar clasa conducătoare nu se mai poate folosi de democrația liberală pentru a-și menține dominația economică și politică. De aceea, orice opoziție veritabilă la fascism presupune opoziția la sistemul care îi dă naștere. Pentru a înțelege asta mai bine, am ales să lansăm o serie de texte pe această temă, intitulată „Ce e fascismul și cum să-l înfrângem?”. Astăzi publicăm primul episod, un fragment clasic din Troțki tradus în premieră în limba română.
Burghezia, mica burghezie și clasa lucrătoare[i]
Orice analiză serioasă a situației politice trebuie să ia ca punct de plecare relațiile reciproce dintre cele trei clase: burghezia, mica burghezie (incluzând micii proprietari de pământ)[ii] și clasa lucrătoare.
Marea burghezia ca atare, puternică din punct de vedere economic, reprezintă o minoritate minusculă a populației. Pentru a-și impune dominația, trebuie să-și asigure o relație solidă cu mica burghezia și cu clasa lucrătoare.
Pentru a înțelege dialectica relației dintre cele trei clase, trebuie să diferențiem între trei faze istorice: zorii dezvoltării capitaliste, când burghezia a avut nevoie de metode revoluționare pentru a-și îndeplini obiectivele; perioada de înflorire și maturitate a sistemului capitalist, când burghezia și-a înveșmântat dominația în forme ordonate, pașnice, conservatoare, democratice; și, în sfârșit, declinul capitalismului, când burghezia este forțată să apeleze la metode de război civil împotriva clasei lucrătoare pentru a-și proteja dreptul la exploatare.
Programele politice caracteristice acestor trei stadii – iacobinismul, democrația reformistă (inclusiv social-democrația) și fascismul – sunt în esență programele unor secțiuni ale micii burghezii. Aceasta ne arată, mai mult decât orice, că auto-determinarea păturilor mic-burgheze este decisiv de importantă pentru soarta întregii societăți capitaliste.
Cu toate acestea, relația dintre burghezie și baza sa socială, mica burghezie, nu se bazează mereu pe încredere reciprocă și colaborare pașnică. În marea sa parte, mica burghezie este o clasă exploatată și dezmoștenită. Privește la burghezie cu invidie și adesea cu ură. De cealaltă parte, această clasă capitalistă, deși se folosește de sprijinul micii burghezii, nu are încredere în ea, căci se teme, și pe bună dreptate, de tendința acesteia de a străpunge barierele care i se impun de sus.
Deși așterneau și eliberau calea pentru dezvoltarea capitalistă, iacobinii s-au angrenat, la fiecare pas, în ciocniri dure cu burghezia. Au slujit-o luptând totodată împotriva ei. Odată îndeplinit rolul lor istoric limitat, iacobinii au ieșit din schemă, deoarece dominația capitalului era deja determinată.
Într-o serie întreagă de perioade istorice, burghezia și-a consolidat puterea sub forma democrației parlamentare – dar chiar și atunci, nu în mod pașnic și voluntar. Burghezia a fost speriată ca de moarte de votul universal. În cele din urmă, însă, a reușit, cu ajutorul unei combinații de măsuri violente și concesii, privațiuni și reforme, să-și subordoneze în cadrul democrației formale nu doar mica burghezie, ci într-o mare măsură și clasa lucrătoare, prin intermediul noii aristocrații sindicale. În august 1914, burghezia imperialistă a putut, prin intermediul democrației parlamentare, să trimită la război milioane de muncitori și țărani.
Însă tocmai cu acest război începe declinul distinct al capitalismului și, mai presus de orice, al formei sale democratice de dominație. Acum nu se mai pune problema de noi reforme și binefaceri, ci de a le reteza și aboli pe cele existente. Prin aceasta, burghezia intră în conflict nu doar cu organizațiile muncitorești (sindicate și partide politice), ci și cu democrația parlamentară, în cadrul căreia au luat naștere acele organizații; de unde și campania împotriva „marxismului”, pe de-o parte, și a parlamentarismului democratic, pe de alta.
Dar așa cum liderii burgheziei liberale, la vremea lor, nu au putut de unii singuri să scape de feudalism, monarhie și Biserică, așa și magnații capitalului financiar sunt incapabili, pe cont propriu, să facă față clasei lucrătoare. Au nevoie de sprijinul micii burghezii. În acest scop, aceasta trebuie stârnită, mobilizată, înarmată. Însă această metodă are pericolele sale. Deși se folosește de fascism, clasa capitalistă totuși se teme de el. (…) Marii burghezii îi place fascismul tot atât cât îi place cuiva să-i fie scoși molarii stricați. (…)
Rezultă cumva din rolul istoric al iacobinismului, al democrației și al fascismului că mica burghezie e condamnată să rămână în vecii vecilor o unealtă în mâinile capitalului? Dacă ar fi așa, atunci socialismul ar fi imposibil într-o sumedenie de țări în care mica burghezie constituie majoritatea populației și ar fi foarte greu de realizat în alte țări în care aceasta reprezintă o minoritate însemnată. Din fericire, lucrurile nu stau așa. Experiența Comunei din Paris a arătat inițial, cel puțin în limitele unui singur oraș, la fel cum experiența Revoluției din Octombrie a arătat ulterior la o scară mult mai mare și pentru o perioadă mult mai lungă, că alianța dintre mica burghezia și marea burghezie nu e indestructibilă. Din moment ce mica burghezie este incapabilă de o politică independentă (motiv pentru care „dictatura democratică” mic-burgheză e irealizabilă), nu-i rămâne vreo altă alegere decât aceea dintre burghezie și clasa lucrătoare.
În epoca apariției, dezvoltării și maturizării capitalismului, mica burghezie, în ciuda unor izbucniri acute de nemulțumire, în genere a tras obedientă la trăsura capitalistă. Nici nu putea face altceva. Însă în condițiile dezintegrării capitaliste și impasului economic, mica burghezie se chinuie, se străduie să se smulgă din lanțurile vechilor stăpâni ai societății. E cât se poate de capabilă să își lege soarta de cea a clasei lucrătoare. Pentru asta e nevoie de un singur lucru: ca mica burghezie să capete încredere în capacitatea clasei lucrătoare de a duce societatea pe un drum nou. Clasa lucrătoare poate inspira această încredere doar prin tăria sa, prin fermitatea acțiunilor sale, printr-o ofensivă abilă împotriva inamicului, prin succesul politicii sale revoluționare.
Dar vai și amar dacă partidul revoluționar nu se ridică la înălțimea situație! (…) Dacă partidul revoluționar, în ciuda unei lupte de clasă tot mai intense, se dovedește din nou și din nou incapabil de-a uni clasa lucrătoare în jurul său, dacă șovăie, devine confuz, se contrazice, atunci mica burghezie își pierde răbdarea și începe să-i privească pe lucrătorii militanți ca responsabili pentru propriile sale necazuri. Toate partidele capitaliste, inclusiv social-democrația, o fac să vadă lucrurile în acest fel. Când criza socială devine insuportabil de acută, un partid anume apare pe scenă cu scopul direct de-a surescita mica burghezie și de a-i direcționa ura și disperarea împotriva clasei lucrătoare. În Germania, această funcție istorică e îndeplinită de nazism, un curent eclectic a cărui ideologie e compusă din toate duhorile unei societăți capitaliste în descompunere.
[i] Preluat din broșura „Singura cale pentru Germania”, scrisă de Troțki în septembrie 1932 în timp ce se afla în exil în Turcia. (N. tr.)
[ii] Într-un sens modern, mica burghezie ar include micii antreprenori, cei din middle management, liber-profesioniștii cu o sursă sigură de venit etc. Cu alte cuvinte, mica burghezie e constituită din cei care nu se bazează în întregime nici pe vânzarea propriei forțe de muncă (precum clasa lucrătoare), nici pe cumpărarea forței de muncă a altora (precum clasa capitalistă), ci pe un hibrid între cele două. (N. tr.)
