de Vladimir Borțun
1. CETA nu e altceva decât TTIP în variantă Euro-canadiană, adică un monument de neoliberalism pur și dur, care ar periclita deja șubredele drepturi ale angajaților, reglementările de protecție a consumatorului și standardele de mediu. În plus, corporațiile ar primi o libertate și mai mare de a da în judecată statele ale căror legi contravin intereselor lor de afaceri – o primejdie imensă la adresa democrației și a statului de drept, pe care și un copil de grădiniță o vede, mai puțin marea majoritate a apărătorilor auto-declarați ai democrației liberale de la noi și de aiurea (mai mult despre asta, la final).
2. Însuși procesul prin care CETA a fost negociat și s-a încercat a fi parafat a fost complet nedemocratic, atât la Bruxelles, cât și în statele membre, cu excepția notabilă a Valoniei (regiunea de limbă franceză din Belgia). La fel ca în cazul TTIP, Comisia Europeană, compusă din tehnocrați nealeși de nimeni și care nu răspund în fața nimănui, a negociat în numele a peste 500 de milioane de europeni un tratat comercial care ar putea afecta în moduri substanțiale viețile noastre și ale comunităților în care trăim. Totul, în spatele ușilor închise, pe șest, fără nici o dezbatere publică serioasă la nivel european sau național (cu excepția Austriei și a Germaniei). Asta este democrația (neo)liberală: drepturile, libertățile, domnia legii, legitimitatea procesului de decizie etc. sunt inerent subordonate intereselor marelui capital. Și unii se mai miră de ce euro-scepticismul e pe val.
3. Deși nu mai era nevoie, CETA mai erodează puțin din mitul că UE ar fi, comparativ cu SUA, un bastion al modelului social de piață, ultima redută în calea neoliberalismului anglo-saxon, singurul teren de luptă pentru apărarea statului social, și alte povești de adormit copiii. UE se află, de fapt, în avangarda contra-reformei neoliberale de cel puțin 30 de ani încoace, odată cu crearea Pieței Unice (probabil cea mai de-reglementată piață internațională din lume). Deci tratate ca CETA și TTIP nu sunt altceva decât continuarea logică a acestui proiect – numit pompos Uniunea Europeană – al marelui capital transnațional din Europa de Vest.
4. Adevărul e că Brexitul a creat mai mult spațiu de manevră pentru guvernele și parlamentele care nu vor să se conformeze liniei neoliberale trasate de Comisie sau care până acum spuneau că n-au încotro. Pe de-o parte, puterea de la Bruxelles nu se mai poate purta la fel de imperial ca anul trecut cu guvernul grec, de teamă să nu alimenteze și mai mult sentimentele anti-UE, acum că britanicii au creat un precedent. Comisia (și nu numai) a pus și-așa presiuni pe Valonia să ratifice tratatul, dar imaginați-vă cum ar fi arătat aceste presiuni acum un an sau mai puțin. Pe de altă parte, guvernele și parlamentele naționale/regionale simt mai multă presiune din partea propriilor cetățeni de a confrunta instituțiile UE atunci când e cazul. Cu alte cuvinte, ca guvern e mai greu să pretinzi în 2016 că n-ai încotro și trebuie să faci ce zice Bruxelles-ul decât era în 2015. E pură speculație, dar mă îndoiesc că anul trecut pe vremea asta Valonia n-ar fi dat înapoi, într-un final, în fața presiunilor dinspre Bruxelles. În schimb, vineri am putut asista la un discurs cum rar mai auzi de la liderii politici din ziua de azi, un discurs în care prim-ministrul socialist al Valoniei, Paul Magnette, a subliniat că dezbaterea democratică și legitimitatea procesului de decizie sunt mai importante decât respectarea termenului limită pentru semnarea unui tratat comercial.
5. La mijlocul săptămânii trecute, pe lângă Valonia, doar România și Bulgaria mai stăteau în calea ratificării CETA, celelalte state membre făcându-și conștiincioase datoria (în ciuda unei opoziții publice masive în țări ca Austria sau Germania). Dacă Valonia a respins definitiv CETA din motivele pomenite la început, liderii noștri au acceptat până la urmă ratificarea tratatului. De ce? Pentru că au obținut o vagă promisiune de eliminare a vizelor pentru Canada, însă cu atenționarea că vor fi reintroduse dacă forțăm nota și ne ducem claie grămadă peste ei. Să nu te preocupe amenințarea majoră pe care CETA o reprezintă față de drepturile angajaților și ale consumatorilor români (printre alți 500 de milioane de cetățeni europeni), față de protecția mediului și față de independența ta legislativă ca stat, ci cum să mergi mai ușor în Canada – asta înseamnă să fii colonie. Nu contează că o corporație canadiană ne-a dat deja în judecată pentru Roșia Montană, hai să le dăm prerogative și mai mari să ne dea în judecată pe viitor! Vizele sunt miza! Îmi aduc aminte de poveștile cu indigenii care își dădeau aurul europenilor pe mărgele colorate. Cam asta e situația și cu noi. Desigur însă că vizele valorează mai mult pentru elitele noastre politice decât pentru (cei mai mulți dintre) noi: le e mai ușor să înlesnească emigrația către zări mai prospere pentru milioanele de români care n-au locuri de muncă ori muncesc pe salarii de nimic aici decât să vină cu politici structurale care să adreseze aceste probleme (ca să nu mai vorbim de banii trimiși acasă de emigranți prin care se umflă cifrele de creștere economică cu care să ni se ia apoi ochii).
6. În sfârșit, unde sunt nene toate vocile de dreapta, de la Macovei și Nicușor Dan până la Mixich, Tăpălagă sau Tismăneanu, campionii de serviciu ai anti-corupției și ai democrației liberale, când vine vorba de tratate comerciale profund nelegitime și netransparente ca CETA și TTIP?! Că să arăți cu degetul la Dragnea, Oprea și alți troglodiți e ușor. Dar când vine vorba de a sancționa – fie și dintr-o perspectivă liberală strict legalistă, nici nu trebuie să fii vreun radical anti-capitalist – derapajele nedemocratice, strident pro-corporatiste, ale puterii de peste hotare, nu se aude nimic, tăcere de mormânt (în cel mai bun caz) – încă o marcă definitorie a coloniei care nu vrea să supere Imperiul, a sclavului de casă loial stăpânului. În plus, sancționarea acestor derapaje ar duce, implicit, la o raportare critică la ideologia și practica politică dominantă (i.e. capitalismul neoliberal), adică nici mai mult nici mai puțin decât rolul cheie al oricărui activist, jurnalist sau intelectual public demn de acest nume, un rol de care – cu câteva excepții – elitele civile românești s-au ferit mereu cu maximă agilitate. E mult mai simplu să te lupți cu fantomele trecutului.
